MAREA UNIRE DE LA ALBA IULIA - 1 DECEMBRIE 1918

"...Marea Unire din 1918 a fost ºi rãmâne pagina cea mai sublimã a istoriei româneºti. Mãreþia ei stã în faptul cã desãvârºirea unitãþii naþionale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istoricã a întregii naþiuni române, realizatã într-un elan þâºnit cu putere din strãfundurile conºtiinþei unitãþii neamului, un elan controlat de fruntaºii politici, pentru a-l cãlãuzi cu inteligenþã politicã remarcabilã spre þelul dorit. [...]

Marea Unire nu a fost rezultatul participãrii României la rãzboi. Nici partizani Antantei, nici cei ai Puterilor Centrale nu au avut în vedere revoluþia din Rusia ºi destrãmarea monarhiei austro-ungare. Raþionamentul lor s-a înscris formulei tradiþionale a raportului de putere interstate: victoria Antantei ne va da Bucovina, Transilvania ºi Banatul, victoria Puterilor Centrale ne va da Basarabia; o biruinþã o excludea pe cealaltã, astfel cã nimeni nu vedea cum ar fi cu putinþã ca toate aceste provincii sã intre aproape simultan în frontierele Vechiului Regat. [...]

Nu o victorie militarã a stat la temelia României Mari, ci actul de voinþã al naþiunii române de a-ºi da armãtura teritorial-instituþionalã care este statul naþional.[...]

O necesitate istoricã - naþiunea trebuie sã trãiascã într-un stat naþional - s-a dovedit mai puternicã decât orice guvern sau partid, culpabil de egoisme sau incompetenþã, ºi, punând în miºcare naþiunea, i-a dat acea forþã uriaºã ca peste toate adversitãþile sã dea viaþã aspiraþiei sale: statul national."

CRONOLOGIA EVENIMENTELOR 1914 - 1918
ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

1914

Iul.15/28 Austro-Ungaria declară război Serbiei.
Iul.17/30 Reprezentanţii Antantei fac cunoscut guvernului român acordul ţărilor lor privind unirea Transilvaniei cu România, în schimbul participării României la război împotriva Puterilor Centrale.
Iul.18/31 Mesaj al împăratului Germaniei Wilhelm al II-lea către regele Carol I, prin care cerea României să-şi îndeplinească obligaţiile către Puterile Centrale (1883, oct.18/30 Semnarea la Viena, în cel mai strict secret, a Tratatului de alianţă româno-austro-ungar, la care Germania aderă în aceeaşi zi).
Iul.19/aug.1 Germania declară război Rusiei. Sistemul general de alianţe care lega Marile Puteri a dus la dezlănţuirea primului război mondial.
Iul.21/aug.3 Consiliul de coroană de la Sinaia, respinge cererea regelui Carol I de a intra în război alături de Puterile Centrale şi hotărâşte adoptarea unei politici de neutralitate armată.
Sept.18/oct.1 Convenţie secretă ruso-română, prin care Rusia se angajează să apere integritatea teritorială a României şi recunoaşterea drepturilor acesteia asupra teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români în schimbul unei neutralităţi binevoitoare a României ("Acordul Sazonov-Diamandi").
Sept.27/oct.10 Moartea regelui Carol I.
Sept.28/oct.11 Urcarea pe tron a regelui Ferdinand I, nepotul şi succesorul regelui Carol I.

1916

Aug.4/17 Se semnează la Bucureşti Tratatul de alianţă între România pe de-o parte, şi Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia, pe de altă parte. Printre condiţiile intrării României în război de partea Antantei, se stipula satisfacerea cererii României de a se discuta la încheierea războiului drepturile ei istorice asupra Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei.

Planurile de luptă


Conform planurilor interaliate trupele ruseşti urmau să înceapă ofensiva concomitent cu cele române. Trupele anglo-franceze trebuiau să debarce la Salonic, pentru a ţine în loc Bulgaria care intenţiona să atace România. Aceste angajamente nu s-au realizat pentru că acţiunea aliaţilor de la Salonic a fost zădărnicită de o puternică ofensivă germano-bulgară, iar trupele ruseşti au sosit cu o mare întârziere. Din această cauză, trupele Puterilor Centrale au ocupat 2/3 din teritoriul României. Cu ajutorul trupelor ruseşti frontul este stabilizat, la începutul lunii ianuarie 1917, pe râul Siret, Dunăre şi braţul Sf. Gheorghe.

Campania din 1917

În teritoriul liber al Moldovei, din ianuarie până în mai 1917, a avut loc refacerea armatei române cu mijloace egale cu cele aflate în dotarea inamicului.O misiune militară franceză (condusă de generalul Henri Mathias Berthelot) şi echipamentul de luptă din Franţa şi Anglia au schimbat înfăţişarea armatei române. Au fost organizate două armate române, având aprox. 400.000 de oameni, intercalate cu trei armate ruseşti însumând aproape 1.000.000 de militari. Astfel, ofensiva românească de la Mărăşti (la 11 iulie), condusă de generalul Alexandru Averescu, şi cea a generalilor Constantin Cristescu şi Eremia Grigorescu, de la Mărăşeşti (1-24 iulie) dejoacă planurile de luptă germane de ocupare a Moldovei şi de cucerire a portului Odessa.

ROMÂNIA ÎN 1918

Oct.-nov.1917 Comuniştii ruşi ajung la putere.
Ian. 27 Se încheie la Brest-Litovsk Tratatul de pace dintre Austro-Ungaria şi Ucraina.
Febr.18 Se încheie la Brest-Litovsk Tratatul de pace dintre Rusia Sovietică şi Germania.
Mart.5 Se semnează la Buftea (în apropiere de Bucureşti) Tratatul preliminar de pace între România şi Puterile Centrale, pe baza căruia încep la Bucureşti, la 9 mart., tratativele în vederea încheierii păcii.
Apr.24 Tratatul de pace de la Bucureşti, dintre România, pe de o parte, şi Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte. România era nevoită să cedeze Dobrogea, să accepte rectificări de frontieră în Carpaţi şi să încheie convenţii economice dezavantajoase pentru ea.

ECOURI INTERNAŢIONALE

Mart.26 - 28 Are loc la Roma un Congres al naţionalităţilor din monarhia austro-ungară, care votează o moţiune cerând recunoaşterea dreptului fiecărei naţiuni de a se constitui în stat naţional independent sau de a se uni cu statul său naţional dacă acesta există
Aug.24 Se creează la Paris Consiliul Naţional al Unităţii Române, având în conducere pe Take Ionescu (preşedinte), Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu şi Ioan Th. Florescu. Consiliul este recunoscut la 29 sept. de guvernul francez, la 23 oct. de guvernul SUA, la 29 oct. de guvernul englez, iar la 9 nov. de cel italian drept exponent al intereselor poporului român.
Sept.2 Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonezilor, sârbilor, croaţilor şi rutenilor votează o moţiune prin care se cere dezmembrarea Austro-Ungariei şi eliberarea tuturor popoarelor.
Ofensiva Antantei

Sept.12 Armatele aliate din Balcani sparg frontul bulgar la Dobropolje şi înaintează spre Sofia.
Sept. 16 Se semnează la Salonic actul de capitulare a Bulgariei.
Oct.4 Germania şi apoi, la 5 oct., Austro-Ungaria, fac oferte de pace Puterilor Aliate.

UNIREA BASARABIEI CU REGATUL ROMÂN
Mart.27 Sfatul Ţării de la Chişinău (capitala Basarabiei) hotăreşte unirea Basarabiei cu România.

UNIREA TRANSILVANIEI CU REGATUL ROMÂN

Sept.29 Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român, întrunit la Oradea adoptă în unanimitate o declaraţie redactată de Vasile Goldiş prin care se dorea recunoaşterea acestui for ca organ provizoriu de conducere al Transilvaniei. Se constituie un "Comitet de Acţiune", cu sediul la Arad, avându-l preşedinte pe Vasile Goldiş.
Oct.3 Manifestul Împăratului Carol I de Habsburg - Către popoarele mele credincioase privind reorganizarea Austro-Ungariei într-o Federaţie de şase state independente (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez şi ucrainean).
Oct.3 Declaraţia de răspuns a "Corpului voluntarilor transilvăneni şi bucovineni", la manifestul lui Carol I de Habsburg, în care, aceştia proclamă unirea teritoriilor lor cu Regatul României.

SPRE MAREA UNIRE

Victoria Antantei, care începe să se contureze în 1918 în Apus, are urmări şi pe frontul din Balcani. Armata lui Sarrail de la Salonic înaintează în sfârşit şi străpunge liniile bulgare. Guvernul lui Marghiloman îşi dă demisia, la 24 octombrie/6 noiembrie 1918. Îi urmează guvernul generalului Coandă, care proclamă imediat mobilizarea generală şi, la 28 octombrie/10 noiembrie, România reintră în război. Un război care a doua zi încetează prin armistiţiul semnat la Compiegne. Războiul încetează în Europa occidentală, nu şi în cea de răsărit, unde, după armistiţiu, la Belgrad, la 31 octombrie/13 noiembrie 1918, operaţiunile militare vor mai continua intermitent în Ungaria.

Înfrângerea militară aduce cu sine destrămarea imperiilor centrale. Primul care se prăbuşeşte este, cum era de aşteptat, cel austro-ungar. La 18 octombrie împaratul Carol (Franz Joseph murise în 1916) anunţă printr-un manifest transformarea monarhiei austro-ungare într-un stat federal. Era, fapt limpede, mult prea târziu. O salvare a imperiului nu mai putea veni decât de la diplomaţia învingătorilor (mai cu seamă de la cea a Marii Britanii).

Dar popoarele din imperiu o iau înaintea diplomaţilor şi decid ele însele asupra destinului lor. La fel şi românii. La 12 octombrie, Partidul Naţional Român din Transilvania adoptă Declaraţia de autodeterminare, redactată de Vasile Goldiş, "în virtutea dreptului naţional al fiecărei naţiuni de a dispune de ea însăşi". Şase zile mai târziu, această Declaraţie este citită în Parlamentul de la Budapesta de Alexandru Vaida Voevod, în timp ce, la Viena, Iuliu Maniu concentra 70.000 de soldaţi transilvăneni din armata austro-ungară, cu care se îndreaptă spre Transilvania.

Consiliul National Român Central, înfiinţat la 3 noiembrie 1918, din reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social Democrat, preia controlul Transilvaniei, profitând şi de rapida dezintegrare a aparatului administrativ maghiar.

Între timp, fapte similare se petrec în Bucovina, unde la 27 octombrie se creează un Consiliu Naţional Român, sub conducerea lui Iancu Flondor, care formulează dorinţa Bucovinei de unire cu România, proclamată în fapt, necondiţionat şi cu mare însufleţire la Cernăuţi, la 28 noiembrie 1918.

Guvernul lui Károlyi Mihály, format la 31 octombrie la Budapesta şi în care ministrul naţionalităţilor este democratul Jászi Oszkar, încearcă să intre în negocieri cu Consiliul Naţional Român Central. Negocierile sunt purtate la Arad, între 13-15 noiembrie, dar fără nici un rezultat. În acelaşi timp, guvernul maghiar semnează la 13 noiembrie armistiţiul de la Belgrad cu generalul Franchet d'Esperey, şeful armatei din Orient. Se fixează o linie de demarcaţie arbitrară între Ungaria şi Transilvania, care lăsa sub autoritatea Budapestei oraşe ca Satu Mare, Oradea, Beiuş, Arad şi regiuni istorice ca Banat (încredinţat administraţiei sârbeşti), Crişana, Maramureş.

Faptul îi pune în gardă pe români. Consiliul Naţional decide să convoace, la 18 noiembrie/1 decembrie, la Alba Iulia, o Adunare Naţională a Românilor din Transilvania şi Ungaria. Pentru această Adunare urmau a fi aleşi 600 de deputaţi pe bază de vot universal şi 628 reprezentanţi ai organizaţiilor şi societăţilor culturale. Participă la alegeri toţi românii din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş. Într-o atmosferă de mare entuziasm popular, timp de 12 zile, sunt aleşi câte 5 reprezentanţi de circumscripţie (în cadrul stabilit în 1910). Revendicările alegătorilor: unirea cu România, reformă agrară, vot universal.

Cei 1228 de deputaţi s-au reunit în sala Cazinoului din Alba Iulia, în timp ce în oraş circa 100.000 de oameni (după mărturiile din epocă) le aşteptau hotărârile. Erau reprezentate toate categoriile sociale şi ambele biserici. Participau şi reprezentanţi ai tuturor regiunilor istorice româneşti.

La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, deputaţii decid în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, cu păstrarea unei autonomii locale, pe baze democratice, cu egalitatea naţionalităţilor şi a religiilor. La Alba Iulia, aşa cum fusese înainte şi la Cernăuţi, la 28 noiembrie, a fost, de fapt, un plebiscit al tuturor românilor din Austro-Ungaria. Tot la Alba Iulia, cu prilejul Adunării, se constituie Marele Consiliu Naţional Român, format din 200 de membri aleşi şi 50 de membri cooptaţi. A doua zi, acest Consiliu numeşte un guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu. Consiliul trimite o delegaţie la Bucureşti, condusă de episcopul de Caransebeş, Miron Cristea (viitorul patriarh al României), care, la 1/14 decembrie, înmânează regelui Ferdinand I declaraţia de la Alba Iulia. La 11/24 decembrie, regele Ferdinand promulgă decretul de sancţionare a unirii (totodată şi a Bucovinei şi Basarabiei). Protestele guvernului Károlyi la Budapesta sunt inutile.

Istoria MLFR

In numeroase culturi se cunoaste din timpuri stravechi demersul initierii femeilor. Avem dovezi ca au existat femei si in Ghildele constructorilor, care au servit drept model Marii Loji a Londrei în 1717. Au fost inregistrate femei si in Ghildele din Durham si Carnarvon in Marea Britanie in 1337. Este documentata prezenta femeilor in corporatiile medievale de constructori in Paris 1292, Chester 1327, York 1350, Norwich 1375 sau Wurzbourg 1428-1524. De asemenea, este foarte cunoscut cazul sculptoritei Sabina Steinbach, fiica Maestrului constructor al Catedralelor din Strasburg si Marburg.
In secolul XVIII, unele doamne, apartinand inaltei societati franceze, erau membre ale unor societati asa-zis „secrete”, neapartinand Franc-Masoneriei. In schimb, altele erau admise in Lojile numite de Adoptie create pentru ele in cadrul Lojilor masculine.
Elisabeth Aldworth a fost una dintre primele femei initiate, în 1713, intr-o Loja engleza.
In 1744, Ordinul numit “al Fericirii” primea femei in Lojile masonice, iar acest obicei s-a raspandit. Marele Orient al Frantei le-a acordat un statut special in iunie 1774, creand pentru ele Loji numite „de adoptie”, constituite din sotii, fiice sau alte femei apropiate francmasonilor, plasate sub tutela si conducerea barbatilor. Ele aveau dreptul la o ceremonie de adoptie, organizau banchete de binefacere si purtau discutii intelectuale sub conducerea barbatilor.
Ducesa de Bourbon, fata lui Louis Philippe de Bourbon, Marele Maestru al Marelui Orient, este fondatoarea Lojii Saint Jean la Candeur, Loja in care a fost initiata printesa de Lamballe, cea care va deveni la 18 ianuarie 1780, Mare Maestra a Lojilor Scotiene Feminine Regulare ale Frantei. Acestea lucrau la Ritul Scotian Filozofic.
In perioada revolutiei franceze, Francmasoneria va disparea sub toate formele ei si nu va reaparea decat odata cu instaurarea Imperiului.
De-a lungul secolului XIX, nenumaratele dezbateri asupra drepturilor femeilor au culminat cu o adevarata revolutie în ordinul francmason: ”initierea unei femei dupa aceleasi ritualuri si care dau aceleasi drepturi ca si barbatilor”.
La 14 ianuarie 1882, Maria Deraismes, jurnalista de mare talent si feminista, este initiata de Presedintele Lojii „Liberii cugetatori” din Pec, Georges Martin, iar 11 ani mai tarziu fondeaza împreuna cu acesta, Ordinul masonic mixt international “Dreptul Uman”. Acest ordin, ce proclama egalitatea de drepturi intre cele doua sexe, se raspandeste cu mare rapiditate in aproape cincizeci de tari, dand nastere unor polemici, care se continua si in zilele noastre.
Crearea Lojilor masonice in care devenise posibil sa lucreze impreuna femei si barbati, a provocat un serios cutremur in randul Obedientelor masonice ale epocii. La 25 mai 1901 se aprinde la Paris, Loja de adoptie nr. 1 “Liberul examen”, urmeaza apoi, Loja nr. 2 la Paris, ”La Nouvelle Jerusalem”, iar in perioada imediat urmatoare, se aprind alte 9 Loji de acest gen in Paris si in alte orase.
In ajunul celui de al II-lea Razboi Mondial, Lojile de adoptie, cu toate ca depindeau din punct de vedere administrativ de o Obedienta Masculina, se bucurau deja de o foarte mare autonomie numarand femei de o calitate exceptionala.
In 1935 insa, Conventul Marii Loji a Frantei hotaraste sa dea concediu Lojilor de Adoptie, ele ne mai fiind dorite in interiorul Marii Loji a Frantei.
Evenimentele din 1940 spulbera intreaga Francmasonerie de pe harta Europei. Cu toate acestea, atunci cand femeile obtin dreptul de vot in 1945, cele 4 Loji feminine regrupate cu dificultate, primesc definitiv autonomia de la Fratii lor de la Marea Loja a Frantei, cu ocazia Conventului din 17 septembrie 1945. Astfel se creeaza la 21 octombrie 1945 Uniunea Masonica Feminina a Frantei, care isi schimba numele in 1952, in Marea Loja Feminina a Frantei pentru a lucra unitar la Ritul Scotian Antic si Acceptat, incepand cu 1957.
Femei de exceptie au tinut foarte sus stacheta Francmasoneriei Feminine in toata lumea. Printre acestea pot fi mentionate: Josephine de Beauharnais, sotia lui Napoleon Bonaparte, imparateasa a Frantei între 1804-1809; Marie Therese Louise d’Orleans, printesa de Lamballe, scriitoarele franceze George Sand si Marie Deraismes, care au militat pentru ameliorarea conditiei femeii prin educatie adecvata in cadrul scolilor laice, celebra Alexandra David Niel, Clara Barton fondatoarele Crucii Rosii Americane in 1877, aviatoarea Edith Clark, Josephine Backer, in Spania, Belen Sarraga activeaza in favoarea feminismului in interiorul Masoneriei, Anjeles Lopez de Ayala, nascuta in Sevilla in 1856, Clara Campoamorcare, care obtine la 1 octombrie 1931 in Parlament, dreptul femeilor la vot, drept consemnat in Constitutia Spaniola din 1931, Edit Cowan prima femeie aleasa in Parlamentul Australian, Ginette Eboue reprezentanta Republicii Congo la UNESCO si, nu in ultimul rand, Golda Meyr prim-ministru al statului Israel, Simone Weil, care a promovat legile ce le-au permis femeilor sa dispuna în mod liber de propriul lor corp, Margaret Thatcher, prima femeie din Europa si a patra din lume devenita sef de Guvern, unicul prim-ministru britanic reales de trei ori consecutiv. Putem afirma astfel ca nenumarate femei au avut un impact important în domeniul spiritual, social, intelectual sau politic.
Romania nu face nici ea exceptie de la regula.
In 1883, Marele Maestru in exercitiu al Marii Loji Nationale, Constantin Moroiu, isi initiaza cele doua fiice in Loja „Steaua Sudului”, la Orientul Mangalia.
Este începutul masoneriei de adoptie in Romania.
La 6 octombrie 1888, se infiinteaza in Arad, sub Obedienta Marii Loji Simbolice a Ungariei o Loja, denumita "Concordia". Inca de la începuturi, Idealurile masonice au fost promovate, Loja aradeana asumandu-si o serie de activitati caritabile, pe care le-a diversificat in anii care au urmat si care au primit consistenta prin crearea unei Loji de adoptie numita ”Fundatia Feminina de binefacere”. Loja Concordia a decis ca fondurile Fundatiei feminine de binefacere sa fie folosite pentru construirea unui orfelinat modern, unde copiii sa aiba conditii optime de trai. Actiunile filantropice ale lojii "Concordia" au continuat cu infiintarea unei cantine a saracilor din Arad. Conducerea acesteia a revenit femeilor membre ale Lojii de adoptiune controlata de Masonii din Loja Concordia. In anul 1897, preocuparea majora a fratilor din Lojile aradene a fost infiintarea unei Loji Feminine in orasul Lipova.
Pornind de la dezideratul de a construi o societate in care Omul sa reprezinte valoarea suprema, lojile Aradene au promovat in sanul comunitatii profane, o atitudine progresista, un fel nou de a gandi si de a actiona. Prin actiunile sale in folosul comunitatii, prin racordarea la imperativele timpului si mai ales prin impulsionarea si coagularea initiativelor organizatiilor neguvernamentale, Lojile din Arad au fost un veritabil motor al societatii civile.
In 1922, urmatorul Mare Maestru al Marii Lojii Nationale a Romaniei, colonelul Ioan T. Ulic, acorda autonomie totala Lojilor Feminine de adoptie si fondeaza, la 1 Martie 1922, Marea Loja Feminina de Adoptie Independenta. S-a dovedit a fi imperativ necesar acest demers, caci Marea Loja Nationala a Romaniei va cere recunoasterea Marii Loji Unite a Angliei, care nu accepta conlucrarea masonica mixta si considera mixitatea o incalcare a Constitutiilor lui Anderson. Initiativa colonelului Ioan T. Ulic a fost o premiera mondiala, consemnata in istoria Masoneriei ca fiind prima Mare Loja Feminina Autonoma din Lume. Nu numai prioritatea absoluta caracterizeaza Marea Loja Feminina, dar femeile care apartineau acestei Mari Loji au avut acces la gradele de perfectiune. La Muzeul masonic din Ramnicul Valcea se gaseste un sort nominalizat Smaranda Maltopol, care facea parte din Capitolul ”Steaua Dunarii”, avand, in consecinta, Gradul 18.
Se dovedeste astfel ca in Romania, femeile au avut mai multe privilegii decat suratele lor din restul Europei. E de mentionat, in sprijinul acestei afirmatii, ca in 1927, romancele au primit dreptul de vot la alegerile locale, spre deosebre de cele din Spania, in 1931 si Franta, in 1945.
Fondarea Marii Loji Feminine Independente din Romania, eveniment marcant al timpurilor, este mentionat in publicatia Paza din 9 octombrie 1923 si in raportul prezentat la Conventul Extraordinar al Asociatiei Masonice Internationale din 1925.
Femei de exceptie ale societatii si culturii romanesti au fost membre ale acestei Mari Loji Feminine. Dintre acestea, mentionam pe Agepsina Macri Eftimiu, Bucura Dumbrava, Zoe Pallade, Smaranda Colonel Maltopol, Mariana Huch, Elena Roza Prager, ultima Mare Maestra, Georgeta Davidescu, ultima Venerabila a Lojii „Steaua Orientului” din Bucuresti si membra a Capitolului „Steaua Dunarii”. Numele altora se gasesc publicate in tabelul publicat de Toma Petrescu in Conspiratia lojilor in 1941 si in volumul Ordinul Masonic Roman, publicat de istoricul Horia Nestorescu Balcesti caruia ii datoram majoritatea documentelor doveditoare ale existentei in Romania a primei Mari Loji Feminine din lume.
In 1944, in momentul instaurarii regimului comunist, Marea Loja Feminina intra in adormire, impreuna cu celelalte Mari Loji romanesti, multe dintre membrele ei luand drumul exilului. Numai dupa trezirea generala a Masoneriei romanesti, dupa Revolutia din 1989, in anul 2000, supravietuitoarele epocii, ajutate de masoane initiate la Marea Loja Feminina a Frantei, se reorganizeaza si reconstituie pe rand Loja „Steaua Orientului”, fondata in 1922, „Steaua Sudului”, fondata in 1883 si „Steaua Dunarii”. Astfel reapare Masoneria feminina in Romania, creata in 1922 sub numele Marea Loja Feminina de adoptie independenta si care isi va schimba numele în 2000, in denumirea pe care o poarta acum, Marea Loja Feminina a Romaniei.
Marea Loja Feminina a Romaniei este astazi, ca si in trecut, o asociatie legal constituita, putere masonica nationala, independenta si suverana, practicand Ritul Scotian Antic si Acceptat. La opt ani de la reaprinderea Masoneriei Feminine in Romania, Marea Loja Feminina a Romaniei face parte din Uniunea Masonica Mediteraneana, din Lantul international Masonic CLIPSAS si este membru fondator al asociatiei Spatiul Masonic European, cu sediul la Bruxelles, intretinand relatii de prietenie si colaborare cu multe alte Mari Loji din lume cu care a si semnat tratate de amicitie. Aceasta rememorare istorica a fost indispensabila pentru a cunoaste momentele istorice importante traversate de catre Ritul Scotian Antic si Acceptat din Romania, care nu a facut altceva decat sa continue o traditie de aproape un secol.


  

Secretele Aradului - Clădirile masonice şi-au pierdut identitatea

In municipiul Arad, clădirile declarate monumente istorice, care au ca ornamente simboluri masonice, trec neobservate de către arădeni

Este vorba atât despre templul masonic (Loja „Fraternitatea”) din curtea Liceului „Aurel Vlaicu”, cât şi despre clădirea amplasată la intersecţia Bulevardului „Decebal” cu Piaţa „Arenei” sau clădirea lojei masonice evreieşti, “B’nai Brit Or”.

Toate clădirile arădene, care au inscripţi masonice, au fost construite în secolul 19, perioadă în care lojele masonice, care îşi desfăşurau activitatea în municipiu Arad, comunicau în limba maghiară, iar membri lor din alte zone găseau locurile lor de întâlnire, datorită inscripţiilor reliefate deasupra porţilor.

Pe lângă cele două însemne masonice recunoscute (echer şi compas), două dintre clădirile monument istoric, au reliefate încă trei simboluri în formă de scut, care reprezintă, la rândul lor, locuri de întâlnire pentru o a treia lojă masonică care a activat în Arad.

Cele două clădiri, cea de pe strada „Octavian Goga”, care a fost construită de către arhitectul baronului Newmann, în anul 1897, respectiv clădirea din Piaţa „Arenei”, în prezent sunt locuinţe. În schimb, clădirea Lojei „Fraternitatea” este vizitată periodic de către adepţii săi.

„Constructorii de catedrale gotice, foarte apreciaţi pentru construcţiile lor, încă dinaintea constituirii francmasoneriei, se numeau Frei Maurer (în limba germană – constructori liberi), de unde a apărut şi denumirea de francmason.” – ne-a mărturisit istoricul şi muzeograful Dan Demşea.

Că fac sau nu parte din patrimoniul francmasoneriei, societate reprezentată în ţara noastră de Marea Lojă Naţională a României, clădirile arădene construite de masoni sunt şi vor rămâne monumente istorice a căror valoare este greu de estimat.

Iubirea fraternă - Principiul prin care toţi Francmasonii îşi manifestă respectul şi toleranţa faţă de opiniile semenilor lor şi îşi vor exercita înţelegerea şi bunătatea, indiferent de împrejurare.

Într-ajutorarea - Principiu dezvoltat şi urmat prin eforturi individuale, manifestat, de către francmasoni, asupra tuturor membrilor societăţii.

Adevărul - Piatra de temelie a Francmasoneriei, principiu respectat, indiferent de situaţie, de către toţi francmasonii.

Francmasonii cred cu tărie că transpunerea în viaţă a acestor trei principii este singura cale de atingere a celor mai înalte standarde comportamentale ale vieţii fiecărei fiinţe umane.

  

IDOLUL NOROC

IDOLUL NOROC

Am vazut pe unele pomelnice pe care le aduceti, ca pomeniti pe dracul Noroc, zicand : " pentru norocul fetei, pentru norocul baiatului, pentru norocul familiei ". Ce mi-ai pus pe dracul pe pomelnic ? Voi stiti cine a fost noroc ? Cel mai mare demon, care a secerat milioane de suflete. Voi vedeti ca pana la venirea lui Iisus Hristos, China care se inchina la idoli, India si Japonia si Insula Java si atatea state care se inchina inca la diavoli, lui Brahma, lui Buda, lui Krishna, lui Zoroastru si la toti dracii ? Voi stiti ca pana la venirea Domnului, oamenii salbatici si nebuni pentru fiecare pacat aveau un zeu ?

Marte, zeul razboiului. Cand aduceau statuia lui, indata trebuia sa faca razboi sa omoare cat mai multi oameni, ca asa-i placea.

Venera, zeita discordiei. Cand ii aducea statuia, trebuia ca toti sa se sfadeasca si sa se bata, ca asa-i placea zeitei discordiei.

Nemfis, zeita frumusetii. De-acolo ne-au ramas cerceii si podoabele femeiesti. Cand o aducea, ii punea cercei de aur, ii punea in nas verigi de aur, ii punea margele de aur, si toti trebuiau sa fie pudrati, cu zorzoane si cu inele si cu cercei si sa joace in fata ei. Ca asa-i placea zeitei Nemfis.

Apoi Afrodita, zeita desfraului. Ii aducea statuia ei si o trageau intr-o padure deasa si acolo barbatii cu femeile faceau cele mai mari urgii inaintea ei, ca asa ii placea ei, desfraul si urgiile. Era Neptun, zeul apelor, Uranus, zeul pamantului.

Era si Moloh, zeul fericirii, la romani, la sumerieni si la cartaginezi. Cum era acest zeu Moloh sau noroc, cum ii zicem astazi ? Ii purta statuia intr-o caruta cu doua roti, facuta din arama sau din argint. In spatele zeului Noroc avea un cuptor de arama si in fata lui o tigaie de arama; si-i dadea foc lui Noroc pe la spate, pana se inrosea si tigaia si el. Popii lui purtau in maini niste securi mari, ascutite.

Ce jertfa primea Noroc ? Numai copii sugari de la mamele lor. Veneau in satul tau, de unde esti tu. Trageau caruta lui Noroc cu tigaia rosie, infierbantata si strigau, batand din palme : " Cine vrea sa aiba noroc, sa aduca jertfa lui Noroc ! Cine vrea sa aiba noroc, sa aduca jertfa lui Noroc !..." Auzi nebunele de femei, ziceau una alteia : " Cumatra iti dai copilul ? " " Il dau, ca sa am noroc ! "

Lua muierea copilul de la tata, il dadea in mana slujitorului idolesc, il taia bucati si il punea in tigaia lui Noroc sa se friga. Pana la 40-50 de copii punea odata in tigaia aceea. Mirosea in urma lui numai a friptura de copii proaspeti.

Asa a secerat dracul Noroc milioane de copii. S-au dus mamele lor in fundul iadului ! Acolo stau in vecii vecilor ca au dat jertfa lui Noroc.

Voi nu vedeti ce zice Isaia ? " Vai de cei ce fac masa dracilor si aduc jertfa lui Noroc ". Si voi, crestinilor, scrieti noroc pe pomelnic. Vai de mine ! Mare nebunie, mare ratacire ! N-ai pe Dumnezeu ? Pui pe dracul Noroc ?

Numai ce auzi pe betivi la crasma zicand : ,, Hai noroc, cumatre !" Uneori vezi crestini pe drum ca se saluta : " Hai noroc, vecine !". Daca l-ai intreba cine-i Noroc, nu stie, dar stie sa-l pomeneasca.

Mai chemi pe dracul Noroc, dupa atatea mii de ani ? Te inchini la satana ? Zi : " Buna ziua, cumatre ! Buna ziua, vecine ! Buna seara, matusa !" Cand zici, buna ziua, arati ca Dumnezeu e bun.

  

Restaurarea Monarhiei in Romania

De o buna perioada de timp e foarte clar ca in Romania este nevoie de o discutie profesionista legata de viitoarea forma de guvernamant a statului. In vara anului 2007, chiar primul-ministru Calin Popescu Tariceanu vorbea despre faptul ca Romania ar trebui sa se indrepte fie spre o monarhie constitutionala fie spre o republica parlamentara. Tot fostul presedinte al PNL vorbea, cu ocazia sarbatorii Nuntii de Diamant a Majestatilor Lor, despre rolul extrem de benefic jucat de Familia Regala in evolutia statului. Nu cred ca se indoieste cineva ca prezenta forma de republica este "producatoare in cantitate industriala" de haos in Romania, actuala Constitutie nereusind sa ofere un rol lipsit de echivoc puterilor statului. O republica prezindentiala nu prea are cum sa fie avantajoasa Romaniei, intrucat istoria "conducatorului providential" este inca vie in mintea multora. In sfarsit, din sfera formelor de guvernare republicane, am mai putea vorbi de republica parlamentara. Centrul de putere ar trece in acest caz in mana Parlamentului, seful statului fiind astfel ales de catre Parlament. Dar dincolo de aceste "detalii tehnice", ma intreb, ce traditia are republica in Romania, astfel incat sa merite pastrarea ei? Se mai poate lauda Romania cu o pozitie influenta in Europa din momentul abolorii Monarhiei? A mai avut Romania un sef de stat model ( poate Emil Constantinescu?!) de la abdicarea fortata a Majestatii Sale Regele Mihai I al Romaniei? Ei bine, daca ar fi sa raspundem sincer la aceste intrebari, am realiza cu usurinta avantajele formei de guvernamant monarhice. Sigur, am putea sa ne intrebam daca nu cumva si republica e acceptabila in cazul in care in funtea Statului s-ar fi aflat Alteta Sa Principele Radu? Ba da, garantat ca Romania ar fi fost cu totul altfel reprezentata, insa Alteta Sa ar fi putut fi in fruntea Statului maxim 10 ani, dupa care nu putem sti ar urma! Dar vedem ca Alteta Sa a fost nevoit sa se retraga, resursele fiind limitate iar mass-media "avand grija" sa il ignore si sa il marginalizeze total. Personal, cred ca Romania ar avea imens de castigat de pe urma reinstaurarii monarhiei, rolul de arbitru total independent al unui monarh fiind de netagaduit!
Din pacate prea multe vorbe si prea putine fapte .De la E. Constantinescu incoace prea multe vorbe s-au spus pe tema si prea putine fapte, mai ales din partea acelora care si-au creionat platforma politica la alegerile parlamentare si/sau prezidentiala sustinand reinstaurarea de drept a Monarhiei constitutionale.
Intr-o discutie cu un prieten ma contraziceam cu acesta privind modul in care poate fi instaurata Monarhia ,printr-un referendum ,conform Constitutiei ,nerecunoscute de Casa Regala ,sau printr-o revolutie ,cu "tunul ",asa cum au facut comunistii in 1946.
Voi ce parere aveti?
Totodata prezenta monarhistilor in oricare dintre partidele de pe scena politica actuala ,cel putin in cele care conteaza ,trebuie sa fie unul din obiectivele noastre ,precum si sustinerea acestora spre a ocupa functii de decizie ,favorabile Monarhiei.
REGELE este al tuturor romanilor nu numai al unui partid sau altul .
Fara o sustinere politica hotaratoare orice activitate desfasurata de o organizatie civica este fara substanta.
Ar fi interesant daca s-ar formula o petitie online, pentru a demonstra interesul populatiei fata de schimarea formei de guvernare.

Oricum, de reinstaurarea monarhiei ne despart doua mari obstacole:
1. Dezinformarea populatiei, care a ramas cu ideile comuniste asupra monarhiei, cu neadevarurile predate la orele de istorie in Romania Comunista, etc. E nevoie de o campanie de informare, petru care nu numai ca nu exista finante, dar care s-ar lovi de opozitia sistemului politic actual.
2. In sistemul actual de conducere, introducerea monarhiei ar insemna rasturnarea unor obiceiuri (in general ilegale) care aduc profit celor implicati. Acestia s-ar opune drastic schimbarii de sistem, avand la dispozitie mijloace (financiare si de media) pentru a opri miscarea pro-monarhista.
Romanul de rand s-a obisnuit cu demonstratii patetice oferite de politicienii actuali, panem et circenses, sa zicem, si nu are gustul format pentru a aprecia demnitatea monarhica. Dar tocmai de aceasta demnitate este nevoie pentru a repara imaginea Romaniei, manjita de cocalarii care ne conduc in prezent.











  

Regele Mihai I, la 90 de ani. Cele mai controversate momente ale vieţii

Alex Mihai Stoenescu dezvăluie aspecte spectaculoase despre legăturile Regelui cu legionarii şi despre negocierile secrete din decembrie 1947.
Pe 25 octombrie, Regele Mihai I împlineşte 90 de ani. În două ediţii consecutive, "Evenimentul zilei" îşi propune să treacă în revistă momentele cele mai controversate ale biografiei Majestăţii Sale. În numărul de astăzi, vorbesc despre momentele cele mai interesante ale vieţii Regelui Mihai istoricii Alex Mihai Stoenescu şi Adrian Cioroianu.

Legătura cu legionarii: Regele în cămaşă verde

Alex Mihai Stoenescu: Potrivit mărturiilor vremii, inclusiv presa, în anul 1940 Regele Mihai I avea legături foarte apropiate cu Mişcarea Legionară. El şi-a serbat onomastica în 1940 într-o festivitate legionară la Iaşi.

Iată un fragment din Istoria loviturilor de stat din România, vol III: "În sfârşit, Sima a încercat să-l atragă pe proaspătul Rege în organizaţia lui, într-o calitate dubioasă de patron simbolic sau de şef onorific. Pentru asta a folosit ziua Sfinţilor Mihail şi Gavril, zi a sfântului patron al Legiunii şi onomastică a Regelui, cu scopul de a produce evenimentul scontat. Printr-o decizie surprinzătoare, dar numai pentru profani, Regele a hotărât să-şi serbeze ziua onomastică la Iaşi. În realitate, totul fusese pregătit pentru intrarea tânărului suveran în Mişcarea Legionară, act pe care aparent îl agrea şi generalul Antonescu. În dimineaţa de 8 noiembrie 1940, oraşul îşi arăta hainele de sărbătoare, toate instituţiile şi întreprinderile statului încetându-şi activitatea, iar şcolile supunându-se unui program special dedicat suveranilor, mamă şi fiu. Presa din acea dimineaţă conţinea zeci de poeme, imnuri şi lozinci în onoarea Regelui Mihai, precum şi anunţul solemn: "Regele coboară astăzi în rândurile Mişcării". După un Te-deum la catedrala mitropolitană, Mihai I s-a dus la cel mai celebru fotograf al Iaşiului, unde s-ar fi fotografiat în cămaşă verde. Oricum, martorii oculari afirmă că pe clădirea Liceului Naţional din Iaşi era arborată o imagine imensă a  Regelui Mihai I în uniformă legionară (Lavinia-Dacia Dumitraşcu). Mulţimea în delir l-a însoţit până la palat, unde, împreună cu mama sa, a binecuvântat drapelul verde şi a declarat Iaşiul "Oraşul Mişcării Legionare". Au urmat o defilare a batalioanelor legionare şi cuvântări sforăitoare pigmentate cu expresii de genul "Regele primăverilor româneşti", "Regele, Arhanghelul nostru", "Regele Mihai se bucură de încrederea nemărginită a întregului popor". Spre seară, oficialităţile şi sărbătoritul, împreună cu reprezentanţii Italiei fasciste şi ai Germaniei naziste, s-au retras la Căminul legionar de la "Râpa Galbenă", unde a fost dată o recepţie."

30 decembrie 1947, abdicare cu negocieri

"În privinţa abdicării, aceasta s-a făcut ca urmare a unei negocieri, dovezile din arhivele sovietice din ultimii ani întărind această ipoteză. Mihai I a făcut, de altfel, numeroase demersuri pe lângă Ion Antonescu, pentru punerea unor sume de bani pe numele său în vederea emigrării, iar această opţiune a Regelui a apărut mult înainte de ocupaţia sovietică.

La reconstituirea faptelor, Mihai Antonescu va declara că suveranul îi ceruse încă din ţară ca rezervele în aur, precum şi o sumă de două milioane de franci elveţieni să fie trecuţi pe numele său, pentru a-i putea folosi dacă va fi nevoit să abdice sau să fugă din ţară (Procesul mareşalului Antonescu). La un moment dat, insistenţele Regelui au devenit atât de mari, încât mareşalul l-a refuzat brutal, transmiţându-i că, fiind tânăr, are viaţa înainte. Aşa a rămas Regele Mihai I fără nici un sprijin material, abandonat şi de Casele Regale şi de emigraţia românească. Acest lucru este bine să fie ştiut, pentru a dimensiona şi mai bine drama personală a ultimului nostru suveran, pentru a-i înţelege revolta faţă de acuzaţia că ar fi plecat cu averi din ţară, precum şi interesul pentru redobândirea unor proprietăţi, în folosul unei familii binecuvîntate de Dum nezeu numai cu femei şi un nepot, lipsiţi de orice drept dinastic".

Groza: "Suntem gata să vă acordăm un ajutor financiar generos!

"Câteva aluzii ale regimului comunist, şi sub Gheorghiu-Dej şi sub Ceauşescu, ne fac să credem că Regele a primit o compensaţie – probabil, modestă – pentru acceptarea abdicării, care este şi singura abdicare din istoria Monarhiei române. În mod cert însă a primit promisiuni. De altfel, acelaşi biograf al Regelui şi al Reginei Mamă, Arthur Gould Lee, reproduce în cartea citată şi următorul dialog:

(Petru Groza): "Suntem gata să vă acordăm un ajutor financiar generos, pentru contribuţia voastră la lovitura de stat (din 23 august 1944, n.a.) şi pentru că dorim să rezolvăm această problemă elegant, fără fricţiuni. Şi, bineînţeles, puteţi beneficia şi de venitul proprietăţilor dumneavoastră de aici.

(Gheorghiu–Dej): Aşa e. Promitem să vă lăsăm să vă păstraţi toate domeniile personale. Veţi beneficia de  întreg venitul şi nimeni nu se va atinge de ele".

Dacă acest dialog, chiar şi aşa literaturizat, ar fi apărut într-o carte comunistă, poate am fi crezut că este o tipică informaţie de propagandă. Regele însuşi va declara, în acelaşi excelent interviu, că, la abdicare "Administratorul Coroanei a cerut pentru noi uzufructul anului 1947: acesta reprezenta aproximativ patru milioane de franci elveţieni. Comuniştii au răspuns că tezaurul Băncii Naţionale era gol. Neau acordat suma de două sute optzeci de mii de franci elveţieni şi cincizeci de mii de dolari. Groza îi spusese mamei mele să nu îşi facă griji, că el nu «îl va lăsa pe fiul ei să moară la umbra piramidelor». Făcea aluzie la regele Victor-Emmanuel care, alungat din Italia, se refugiase în Egipt, unde murise fără un ban. Dar Groza, ca de obicei, minţise. Noi nu am obţinut niciodată nimic de la el".

Ce nu precizează fostul suveran este dacă aceste promisiuni financiare vizau o plată imediată sau o sumă destinată vieţii sale în exil".

Mister: de ce nu a devenit Regele şeful exilului

"Istoriografia română mai are un subiect de dezbatere legat de abdicarea din decembrie 1947, dar mai ales de soarta Regelui nostru în exil: cu toate că avea cel mai puternic argument faptic şi cea mai înaltă poziţie morală şi socială, Regele Mihai I nu a devenit şeful emigraţiei române, pierzându-se în anonimat, în timp ce rezistenţa anticomunistă şi implicarea în Războiul rece au fost preluate de legionari, de prinţul Nicolae şi de câteva grupuleţe de foşti diplomaţi".

VICTIMĂ

Adrian Cioroianu îl descrie pe Regele Mihai drept un personaj tragic, neputincios în faţa Mareşalului Antonescu, a ocupanţilor sovietici şi a comuniştilor români de la Bucureşti

EVZ: Ce relaţie a avut Regele Mihai cu legionarii?
Adrian Cioroianu: N-a fost nici o relaţie. Legionarii s-au comportat relativ civilizat faţă de Rege pentru că ştiau cât de popular era Regele în ţară.

Traian Băsescu l-a acuzat pe Regele Mihai de responsabilităţi pe care le avea în calitate de şef al statului şi pe care nu şi le-a respectat. Era Regele Mihai cu adevărat şeful statului?
Antonescu era Conducătorul statului şi acţiona în consecinţă.

Ce puteri avea Regele Mihai în faţa lui Antonescu?
Puterile sale erau foarte reduse, pentru că era o perioadă atipică, de criză naţională, şi pentru Antonescu nu era o prioritate să respecte drepturile constituţionale ale Regelui.

Putea Regele să oprească crimele împotriva evreilor?
Din păcate, nu. Cel care conducea de facto guvernul şi armata era Antonescu.

Trecerea Nistrului este unul din cele mai contestate gesturi ale României din timpul celui de-al doilea război mondial. Putea Regele să oprească trupele româneşti la Nistru?
Nu.

După ce l-a arestat pe Antonescu, era obligatoriu să-l dea pe mâna sovieticilor?

Nu Regele l-a dat pe Antonescu "pe mâna sovieticilor". România era în aria de interes a URSS, nu a americanilor – şi asta explică tot ce s-a întîmplat în România după 23 august.

De ce nu l-a graţiat Regele pe Antonescu?
Antonescu ar fi fost executat chiar dacă ar fi fost judecat de americani. Ideea că ar fi fost posibilă graţierea lui e o fantasmă.

Exista alternativă la actul de la 23 august pentru a evita instaurarea comunismului?
Greşit. România ar fi fost comunizată cu sau fără 23 august.

Putea România obţine condiţii mai bune de la aliaţi?
Nu. Singurii "aliaţi" care aveau un interes direct în zona noastră erau, din păcate, ruşii.

Pamfil Şeicaru, dar şi Ronald D. Bachman, în "Romania: A Country Study", afirmă că actul de la 23 august a grăbit înaintarea sovieticilor în Europa în detrimentul anglo-americanilor. Drept urmare, Regele nu a fost invitat niciodată să participe la ceremoniile de 9 Mai din vreo ţară vestică. Este adevărat?
N-am auzit această interpretare, mi se pare foarte riscantă pentru cel care o face şi nu arată cunoaşterea istoriei. 23 august n-a grăbit înaintarea comunismului, ci a salvat pentru câţiva ani un climat cât de cât suportabil în ţară (până în 1947). Fără 23 august, România ar fi fost stalinizată imediat după cucerirea ei de către armata URSS.

După 23 august, putea Regele să se opună sovieticilor într-o măsură mai mare?
Nu. Nici măcar Anglia sau SUA nu s-au putut atunci opune sovieticilor "într-o măsură mai mare".

Ce s-ar fi întâmplat dacă Regele Mihai ar fi refuzat să abdice?
Poate ar fi fost expulzat cu forţa, poate i s-ar fi înscenat orice (poate chiar şi o sinucidere).

Ar fi putut negocia abdicarea, mai ales abdicarea în numele urmaşilor?
Nu. De reţinut că el n-a negociat cu Dej, ci cu Stalin (care era de fapt în spatele actelor lui Gheorghiu- Dej).

Există multe discuţii privind averea cu care Regele ar fi plecat din ţară...
Nu ştiu să fi plecat cu o avere.

După abdicare, au existat contacte între Casa Regală şi regimurile lui Dej sau Ceauşescu?
După ştiinţa mea, nu.

Putea Regele, după abdicare, să facă mai mult împotriva comuniştilor, de exemplu presiuni în Occident, un discurs mai radical la adresa regimului de la Bucureşti? A încercat Regele să coaguleze organizaţiile politice româneşti din exil?
Vreme de aproape 40 de ani, comuniştii de la Bucureşti au condus guverne care au fost recunoscute de toate statele occidentale. În aceste condiţii, nici Regele, nici nimeni nu putea coagula exilul cu rezultate miraculoase.

  

Viața după pierderea tronului

În iunie 1948 s-a căsătorit cu prințesa Ana de Bourbon-Parma, cunoscută și sub numele de regina Ana a României, cu care are cinci fiice. Autoritățile române comuniste i-au retras cetățenia română în acelasi an. Până la sfârsitul anului 1948, cei doi locuiesc la Vila Sparta lângă Florența, locuința reginei-mamă Elena, iar din 1949 la Lausanne, unde se naște prima fiică, principesa Margareta. Tot la Lausanne se nasc principesele Elena, în 1951, și Irina, în 1953. Între timp, familia se stabilește în Marea Britanie[71], unde va locui timp de șase ani, până în 1956, la Bramshill House în Hampshire și la Ayot St-Lawrence, în Hertfordshire. Pentru a-și câștiga existența, Regele si Regina au înființat o fermă de pui și au construit un mic atelier de tâmplărie.[72][73] Regele a păstrat încă de atunci legătura cu evenimentele din țară, primind săptămânal rapoarte, analize și noutăți de la generalul Lazăr, pe care îl vedea in fiecare săptămână la Londra. De asemenea, familia a păstrat contacte stranse cu familia regală britanică, în special cu regina Elisabeta a II-a și cu principesa Marina, ducesă de Kent. Regele, Regina si principesele s-au întors în Elveția în 1956, după o scurtă sedere de trei luni la Vila Sparta.Regele Mihai semnase un contract cu compania aeriană Lear Jets and Co, la Geneva. Familia s-a instalat la Versoix, un mic oraș de pe malul lacului Geneva, la câțiva kilometri de orasul Geneva.Aici au locuit peste patruzeci și cinci de ani și tot aici se află, pentru moment, casa familiei. Principesa Sofia s-a nascut la Atena, în 1957, iar principesa Maria la Copenhaga, în 1964. În anul 1958 Regele a oprit colaborarea cu Lear, iar un an mai tarziu, în 1959, a înființat o companie de electronică și de mecanisme automate numita Metravel. Compania a funcționat bine până in 1964, producând elemente pentru calea ferată și sisteme de alarmă și vânzând avioane de ocazie.[74][75]Dar, dupa cinci ani, presiunea concurenței devenise prea mare, asa că Regele si cei doi asociati au decis sa vândă compania. Regele a urmat, de asemenea, cursuri de broker la Bursa din Wall Street. A patronat fără succese notabile Comitetul Național Român, un grup care avea drept scop apărarea intereselor românești în Occident, prezentat uneori ca guvern român în exil, dar căruia democrațiile occidentale nu i-au recunoscut niciodată acest caracter. În 1992, la trei ani după revoluția Română din 1989 prin care a fost înlăturat guvernul comunist, noul guvern român i-a permis regelui Mihai să revină în țară pentru a participa la prăznuirea Paștelui. Regele a fost întâmpinat de populație cu o simpatie deosebită. În București, peste un milion de persoane au ieșit în stradă pentru a-l vedea. Popularitatea regelui a îngrijorat guvernul președintelui Ion Iliescu, regelui interzicându-i-se accesul în România pentru următorii cinci ani. În 1997, după înfrângerea electorală a lui Iliescu de către președintele Emil Constantinescu, România i-a reactivat regelui Mihai cetățenia română și i-a permis să își reviziteze propria țară. Regele Mihai locuiește actualmente în România, fie la castelul său de la Săvârșin din județul Aradfie la Castelul Peles, fie la palatul Elisabeta din București, pus la dispoziția sa prin decizie parlamentară. Copiii regelui Mihai [76]: Margareta (Margareta de România-Duda) (născută în 1949) Elena (Helen Nixon McAteer) (născută în 1950) Irina (născută în 1953) Sofia (născută în 1957) Maria (născută în 1964). Atât Elena cât și Irina au fii și fiice. Sofia, a cărei căsătorie nu a fost aprobată de tatăl ei, are o fiică. Potrivit legii salice de succesiune, cu valabilitate în ultima constituție democratică a regatului România, cea din 1923, la moartea regelui Mihai (presupunând că nu mai are băieți), în absența schimbării constituției, care ar necesita restaurarea monarhiei, succesiunea revine familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, șeful acesteia, prințul Karl Friedrich de Hohenzollern, aflându-se pe prima poziție în ordinea de succesiune. (Vezi și Ordinea de succesiune la tronul României.) La 30 decembrie 2007, într-o ceremonie privată[77], Mihai a promulgat noul statut al casei regale, intitulat Normele fundamentale ale Familiei Regale a României[10], un act considerat de unii[cine?] "nedemocratic"[78], cu însemnatate eminamente simbolică, în absența aprobării Parlamentului[79][80], în comparație cu Legea vechiului Statut din 1884, pe care încearcă să îl înlocuiască, act prin care a desemnat-o pe principesa Margareta drept moștenitoare a tronului cu titlurile de Principesa Moștenitoare a României și de Custode al Coroanei României. Cu aceeași ocazie, Mihai a cerut parlamentului ca, în cazul în care națiunea română și parlamentul României vor considera potrivită restaurarea monarhiei, să renunțe la aplicarea legii salice de succesiune. La 10 mai 2011, pe fondul unor procese în Germania referitoare la fostul nume de Hohezollern-Veringen al ginerelui său, Radu, dar si a temerii, conform unora, privind eventuale pretenții ale Hohenzollernilor germani la șefia Casei Regale române[81][82], Mihai a rupt legăturile istorice și dinastice cu Casa princiară de Hohenzollern-Sigmaringen, a schimbat numele familiei sale în "al (a) României" și a renunțat la titlurile conferite lui și familiei sale de către Casa princiară.[1]   

Abdicarea

În noiembrie 1947, Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a, ocazie cu care a cunoscut-o pe prințesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devină soție. Regele Mihai „nu a vrut să se întoarcă, dar personalități americane și britanice [prezente la nunta regală] l-au încurajat să o facă”, conform unor „cercuri regaliste românești” citate de Washington Post[31]. Mihai a revenit acasă „la sfatul expres al lui Winston Churchill”, care „se spune că l-ar fi sfătuit pe Mihai că «mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos»”. Potrivit propriei sale relatări[32], regele Mihai nu a avut astfel de intenții de a nu reveni acasă. După întoarcerea sa în România, Mihai a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947. Comuniștii au anunțat abolirea monarhiei și instaurarea unei republici populare și au transmis la radio înregistrarea proclamației regelui despre propria sa abdicare[33]. În ședința extraordinară din 30 decembrie 1947 a cabinetului, Petru Groza a declarat următoarele: Doamnă și domnilor miniștri, vreau să vă comunic că actul acesta s-a făcut prin buna învoială. Regele a constatat – așa cum este scris aici – că instituția monarhiei era o piedică serioasă în calea desvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri – cum poate inamicii noștri ar fi dorit. Ca să utilizez o expresie a reginei-mame, poporul a făcut azi un divorț și decent, și elegant de monarhie. Prin urmare, și actul acesta este la fel cu celelalte acte din istoria guvernării noastre. Vreau să se știe pretutindeni – și aceasta este foarte important – că lucrul acesta s-a făcut cu cumințenie, la timpul său. Noi mergem înainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase. Vom îngriji ca fostul rege să plece liniștit, așa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproș pentru acela care, înțelegând glasul vremurilor, s-a retras”[34]. La 3 ianuarie 1948, Mihai a fost silit să părăsească țara, urmat la peste o săptămână[35], de principesele Elisabeta de România și Ileana de Habsburg, care, potrivit ziarului The New York Times, au colaborat atât de strâns cu rușii, încât au devenit cunoscute drept «mătușile roșii» ale Regelui.[36] Există câteva relatări asupra motivelor abdicării lui Mihai. Potrivit acestuia, prim-ministrul comunist Petru Groza l-ar fi amenințat cu un pistol[37][38][39] și cu șantajul că urma să execute 1.000 de deținuți studenți dacă nu abdică.[40] Într-un interviu din 2007 pentru New York Times[41], Mihai rememorează evenimentele: A fost șantaj. Mi-au spus "Dacă nu semnezi imediat, suntem obligați - de ce obligați, nu știu - să ucidem peste 1.000 de studenți pe care-i aveau în pușcărie. Potrivit revistei Time,[2] guvernul comunist ar fi amenințat cu arestări ulterioare a mii de oameni, nu cu unele anterioare, și că apoi va scufunda țara în sânge, dacă Mihai nu abdică. Pe de altă parte, potrivit unor articole din Jurnalul Național[42][43], din care unul citează arhivele Securității române[42], abdicarea regelui Mihai ar fi fost rodul negocierilor sale cu guvernul comunist, nu al vreunui șantaj, negocieri în urma cărora i s-a permis să plece din țară însoțit de bunurile solicitate și de o parte din suita regală[43]. Potrivit cărții Special Tasks: The Memoirs of an Unwanted Witness -- A Soviet Spymaster, autobiografice a fostului șef al serviciului de spionaj sovietic NKVD, generalul maior Pavel Sudoplatov, ministrul adjunct de externe sovietic Andrei Vâșinski ar fi purtat personal negocieri cu regele Mihai în vederea abdicării, garantându-i o parte dintr-o pensie ce urma să-i fie plătită lui Mihai în Mexic[44]. Referitor la episodul controversat al amenințării cu pistolul de către prim-ministrul de atunci, Petru Groza, regina-mamă Elena ar fi declarat, conform arhivei fiicei lui Petru Groza, că acesta s-ar fi comportat cu familia regală „mai bine ca un părinte”, iar că la 30 decembrie 1947, ziua abdicării, „poporul a făcut un divorț - și decent și elegant - de monarhie”.[45] Potrivit liderului comunist albanez Enver Hodja[46], care rememorează conversațiile avute cu liderii comuniști români privind abdicarea regelui, Mihai ar fi fost amenințat de către liderul PCR Gheorghe Gheorghiu-Dej cu un pistol și nu de Petru Groza, pentru a determina abdicarea. Regele ar fi fost apoi lăsat să plece din țară însoțit de câteva persoane din anturaj și, după cum confirmă liderul sovietic Nikita Hrușciov, rememorând confesiunile făcute de Dej,[47] cu orice bunuri dorite, inclusiv cu rubine și aur[46]. Hodja nu menționează în cartea sa vreun șantaj comunist cu vreo execuție, dar afirmă că liderii comuniști români l-ar fi amenințat pe Mihai cu trupele lor armate loiale, care încercuiseră palatul regal și trupele acestuia, loiale lui Mihai. Potrivit unei relatări din revista Time[48], la începutul lui 1948 ar fi existat negocieri între Regele Mihai și guvernul comunist privind recuperarea unei părți din averea lăsată în România, ceea ce ar fi întârziat denunțarea abdicării drept ilegală. Există rapoarte[49][50][51][52][53][54] conform cărora autoritățile comuniste române, obediente față de Stalin, i-au permis regelui Mihai să scoată din România 42 de tablouri valoroase din proprietatea Coroanei României în noiembrie 1947, „pentru a pleca mai repede din țară”[55]. Unele dintre aceste tablouri au fost, se pare, vândute prin intermediul faimosului negustor de artă Daniel Wildenstein[51]. Unul dintre tablourile aparținând Coroanei României, despre care se presupune că ar fi fost scoase din țară de rege în noiembrie 1947, a revenit în patrimoniul național în 2004 ca donație[56][49][57] făcută de John Kreuger, fostul soț al fiicei regelui Mihai, Principesa Irina. În 2005, prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu[58] a declarat că acuzațiile aduse regelui Mihai de a fi scos din țară tablouri ale Coroanei sunt „mai mult decât îndoielnice” și că guvernul român nu are nici o dovadă a unor astfel de acțiuni ale regelui Mihai, susținând că, pentru perioada anterioară anului 1949, guvernul nu are o evidență a lucrărilor de artă preluate din fostele reședințe regale. Potrivit unor istorici[59], există, totuși, atari evidențe oficiale, începând cu aprilie 1948, una fiind chiar publicată în Monitorul oficial din iunie 1948. Potrivit biografiei autorizate Michael of Romania: The King and the Country (2005), semnată de Ivor Porter[54], un prieten al familiei regale, care citează din jurnalul intim al reginei-mamă Elena, familia regală a scos din țară tablouri cu ocazia vizitei acesteia din noiembrie 1947 la Londra, prilejuită de căsătoria viitoarei regine Elisabeta a II-a. Potrivit aceluiași jurnal, două din aceste tablouri, semnate de El Greco, au fost vândute în 1976. Totuși, mulți alți editorialiști neagă acest cadou comunist făcut regelui și consideră aceste acuzații drept propagandă comunistă antimonarhistă. Potrivit unor documente de arhivă, recent declasificate, ale ministerului britanic de externe, Foreign Office, când regele Mihai a părăsit România, valorile sale financiare se ridicau la 500.000 franci elvețieni[60]. Acestea ar fi fost, se pare, primite de la guvernul comunist, conform transcrierilor sovietice recent declasificate[61] ale convorbirilor oficiale dintre Stalin și prim-ministrul român Petru Groza. Regele Mihai a negat în repetate rânduri în trecut[62][63][64] că guvernul comunist i-ar fi permis să ia cu sine în exil vreo valoare financiară sau bunuri de valoare în afară de patru automobile personale, încărcate în două vagoane de tren. În timpul vizitei ulterioare la New York din martie 1948[65], Mihai și-a permis să meargă la cumpărături pe Fifth Avenue, artera comercială cea mai scumpă din lume[66]. De asemenea, lui Mihai i-a plăcut atât de mult avionul în care a survolat Statuia Libertății, încât s-a gândit că l-ar putea cumpăra[65]. În ianuarie 1948[2], Mihai a început să se autointituleze prinț de Hohenzollern[3][67], folosind pentru prima dată în loc de rege un titlu retras familiei regale române de casa de Hohenzollern din Germania în timpul primului război mondial, recunoscând prin aceasta că la acea dată nu mai era regele României. Totuși, în cele din urmă, în martie 1948, Mihai își denunța abdicarea ca fiind smulsă cu forța și ilegală. Revista americană "Time" susține că lui Mihai i-au trebuit peste două luni pentru a denunța abdicarea, deoarece negociase cu comuniștii recuperarea unor proprietăți din România[48], în ciuda unui articol anterior cum că Bucureștii i-ar fi permis să scoată din țară numai 3.000 de dolari americani, patru automobile și o decorație cu diamante și rubine, acordată de către Stalin[68]. De atunci, Mihai se semnează ca "Regele Mihai de România". Unii monarhiști români[69], pentru care Mihai e rege doar de drept divin, nu și constituțional, deoarece nu a jurat pe constituție și nu a fost investit în funcție de parlament în a doua domnie, consideră abdicarea lui din 1947 drept nulă, argumentând că aceasta a fost un act pur constituțional, nu religios, care nu îl poate decădea dintr-o poziție în care a fost pus de Dumnezeu. Aceiași monarhiști susțin că, în calitate de rege absolut, neconstituțional, de drept divin, Mihai reprezintă singur și pe deplin statul român și că, în consecință, el poate dispune după cum dorește de proprietățile statului, inclusiv de tablourile Coroanei, care-i aparțin și de al căror „furt” a fost acuzat. Cu toate că s-au lansat diverse ipoteze conform cărora regele Mihai ar fi plecat cu averi mari din țară, relatările despre viața sa din exil dovedesc faptul că acesta a trebuit să-si câstige existenta prin propria-i munca si nu a dus nicidecum un trai luxos pe baza vreunei averi cu care ar fi părăsit România.[70]   

Kia -Whatever Lola Wants

Metamorfoza europeană şi liberalismul

ALDE reprezintă grupul liberal din Parlamentul European care este în număr de 84 de membrii în momentul în care scriu acest text, iar ELDR reprezintă grupul partidelor cu viziune liberală din Europa, nu doar din Uniunea Europeană. Nu îmi doresc să fac un rezumat istoric al acestor două entităţi deoarece în societatea noastră unde informaţia reprezinată aproape o modalitate de viaţă, cine doreşte îşi poate extrage date certe despre subiectul în cauză prin diferitele canale de informare. Ce vreau însă să subliniez reprezintă un set de opinii personale şi de concluzii. Având în vedere că abordăm probleme prin modalitatea operaţională şi ne rezumăm la organe de decizie, am să ignor problema de fond numita ELDR şi am să abordez problema de substanţă ALDE, datorită competenţei sale decizionale în aspect real, el fiind un grup activ ale cărui decizii au repercursiuni în structurile decizionale ale Uniunii Europene deci şi asupra vieţii noastre de zi cu zi. Dincolo de Strategia Program 2009-2014 pentru Comisia Europeană a grupului ALDE asupra căreia o să revin, această entitate politică se confruntă, în opinia mea, cu două probleme esenţiale care se rasfrâng şi asupra tipologiei politicilor grupului cât şi asupra membrilor săi: mentalitatea locului trei şi lipsa unei ideologii sau chiar doctrină clară. În ceea ce priveşte prima problemă, nu numai situaţia concretă din Parlament mă face să nu o declin, însă chiar liderul acestui grup, belgianul de origine flamandă, Guy Verhofstadt îmi întăreşte ideea într-un interviu de pe site-ul Parlamentului European unde dânsul povesteşte cât de fericit este cu terţa sa pozitie şi a grupului prin faptul că există ca forţa de contrabalansare, grupul său a obţinut mereu ce a dorit. Sincer, pentru un politician care aspiră la impunearea ideilor sale m-a şocat. Cu toţii ştim, în istorie, de la Grecia şi Roma până în zilele noastre că şantajul politic a reprezentat un element definitoriu al societăţilor noastre (nu mai vorbesc de România de după 1989) încălcând toate principiile moralei politice, dacă îi putem spune aşa, numai că în realitate politica nu reprezintă o ramură a moralei. Însă dacă eliminăm elementul moral, rămânem doar cu principiile. Orice individ căruia logica primează instinctului se ghidează în desfaşurarea activităţilor sale pe principii. Un individ însă care îşi încalcă principiile în scopuri personale l-am putea numi, poate, egoist. Cam asta am interpretat eu din atitudinea domnului Verhofstadt care pune, cu atitudinea sa, obiectivele sale personale şi ale grupului, înaintea comunitatii pe care doreşte să o conducă şi deviază de la ideea, cum că un politician îşi impune ideile personale în seama comunităţii. Un grup politic este un organism alcătuit din indivizi aleşi pe baza liberului consiţământ, care are menirea de a conduce o societate pe baza unei platforme. Respectiva platformă nu are cum să fie niciodată şantajul politic. Această mentalitate de loc trei s-a implementat însă se pare şi în fondul grupului, a fost demult implantată şi rezultatul este doar pura observare a grupurilor popularilor şi socialiştilor, cum conduc Europa şi din când în când mai depune câte un amendament, în timp ce politicienii de dreapta din Germania şi Franţa îşi impun programele şi strategiile în Europa, liberali precum Marietje Schaake arunca câte o iniţiativă de genul: toate monumentele ce simbolizează drepturile homosexualilor din Olanda să fie incluse în patrimoniul European sau alt liberal strigă după drepturile omului din nu ştiu ce ţară din Africa. Nu vreau să fiu ignorant, drepturile omului reprezintă în opinia mea unul din pilonii principali ai democraţiei şi înainte de a fi acuzat de diferite tertipuri aş vrea mai bine să nu se citească printre rânduri şi să se observe problema generală, nu particularităţi punctuale. În mare cam aici se rezumă multe din activităţile acestui grup. Nu zic ca e rău, catastrofal, dar acestea sunt aspecte minore într-o mare de probleme la nivel macro şi mai ales în aceste vremuri. Sunt un om de dreapta şi mereu un om de dreapta trebuie să vadă dificultăţile mult mai amplu şi mai bine structurat, în aşa fel încât să îşi creeze o scară valorică şi acţioneză pe toate palierele. Ce am descris mai sus este, de fapt, un efect secundar al mentalităţii de locul trei pe care am ţinut să o subliniez şi care este prezent cam în toate structurile grupului la nivel european. În ceea ce priveşte cea de-a doua problemă, cea care face referire la orientarea doctrinară şi ideologică, trebuie subliniat faptul că organizaţiile politice care alcătuiesc grupul fac parte dintr-un amalgam de orientari doctrinare, grupul per ansamblu neavând o orientare clară şi se află sub tutela abstractă numita centrism. O înscriu sub conceptul noţiunii abstracte deoarece mentalitatea centristă constituie o noţiune care derivă din termenul de orientare machiavelică numit „realpolitik” şi care nu face referire la o ideologie anume, ci pledează pentru un balans în termeni reali (deşi rămâne o noţiune abstractă pentru că nu are substanţă) ai celor două extreme. Realpolitik-ul poate fi o soluţie bună pentru societatea civilă, organizaţii neguvernamentale şi alte elemnete cadru ale corpului social, dar nu poate avea continuitate şi substanţă în statutul unei organizaţii politice, deoarece ea lucrează la nivel punctual, unde există probleme de ordin local care nu necesită o viziune de ansmablu şi nu depinde neaparat de o rezolvare care are la bază o doctrină, ci mai degrabă elemente practice. În concluzie, eu nu cred rezolvarea problemelor pe termen lung care necesită planificări operaţionale plecate în mod evident de la o soluţie ideologică care constituie geneza oricarui concept de dezvoltare a unei societăţi democratice şi sănătoase, îşi poate găsi soluţia în sancţionarea altor doctrine-elemente, stând undeva în afara sistemului şi lăsând elementele să acţioneze fără ca entitatea ta proprie să aibă vre-o implicare directă. Cam asta face grupul Liberalilor şi Democraţilor din Parlamentul European şi culmea, chiar sunt mulţumiţi de asta. În termeni reali, de ce să îţi creezi o organizaţie politică fară să ai o bază teoretică şi dorinţa de a conduce? Poate e una din ironiile politicii, poate constituie doar un post de observare, dar ce este cert, e faptul că nu o înţeleg şi cu ocazia aceasta revin la mentalitatea de locul trei, care iată, derivă şi aici. Toate aceste aspecte sunt o rezultantă a faptului că nu au reuşit din 1994 decât s-au coagulat în formatul actual decât pe perioada unui mandat să dea preşedintele Parlamentului European, Pat Cox după 2002 şi asta prin alianţa cu PPE (popularii europeni, orientare de centru-dreapta şi constituie cel mai mare grup politic din Parlamanetul European) dar şi-au pierdut statutul după sfârşitul ciclului electoral 1999-2004. În afară de pardidele de centru-dreapta din Germania, Austria, Danemarca sau cele de centru-stânga din Anglia, Belgia sau sincopa Olandeza, aşa cum o numesc eu, în care două partide, VVD (liberal-conservatori, deci centru-dreapta) şi D66 (socialişti) se află în aceaşi organizaţie la nivel european, mai există un fenomen bizar, cum este cel francez, Mouvement Démocrate şi mai sunt alte exemple, care se înscriu în definiţia abstractului numit social-liberalism. Nu, nu este nici John Locke, Edmund Burke, Jacques Rousseau sau alţi exponenţi de sorginte liberală, ci cred că e Thomas Hill Green sau nu, pe el se bazează liberalii de „stânga” din Anglia, cel mai sigur cred că e Friedrich Naumann, atât de sigur încânt i-au creat şi o fundaţie. Acest preot protestant a încercat să facă în Germania de dinainte de Primul Razboi Mondial o alternativă la Partidul Socialist (SPD), dar el era exponentul bisericii, deci elemente de dreapta şi a creat o platformă „socialist-liberală”, dar cu elemente naţionaliste pentru acea vreme. Dânsul dorea să ofere soluţii non-marxiste, dar sociale. Acum, revenind în realitatea actuală şi eliminând elementele de pamflet, vorbim de lucruri diferite şi îmi este greu să cred că o variantă care promovează individualismul, economia privată şi statul minimal (aşa cum spunea domnul Fogh Rasmussen) poate să se imbine soluţia masei, în care asistaţii sociali domină clasa de mijloc şi unde statul îşi asumă rolul intervenţionist în economia planificată. Sincer. Făcând abstracţie de la partea teoretică şi trecând, după cum am precizat mai sus, prin programul ALDE pentru Comisia Europeană, 2009-2014, tehnic vorbind îl pot considera un program corect, sau mai bine zis o platformă axial orientată pe orizontală care se se gaseşte în perfectă simbioză cu conceptul de „politically correctness”, abordând în prim plan probleme actuale ale societăţii europene cum ar fi: combaterea crizei economice şi financiare printr-o revenire sustenabilă, regândirea bugetului,combaterea încălzirii globale şi probleme de mediu, drepturile şi libertăţile individuale, sau promovarea Europei în lume. Eu zic că sunt obiective coerente, corecte şi aspecte de care Europa nu se poate detaşa. Dar în continuare lipseşte substanţa problemei, forţa de convingere şi impunerea unui punct de vedere bazat pe o identitate 100% proprie care să fie impregnată substanţial în mentalitatea societăţii civile europene, care să perceapă la nivel conceptual o mişcare liberală care poate crea o viziune coerentă şi mai presus de toate, unică. Pentru aceasta, liberalismul european are nevoie de forţă de convingere ca prim aspect şi care poate fi montat numai printr-un proces de fotosinteză politică de regăsire ideologică plecând de la baze istorice, mergând axial şi finalizând cu o viziune unică desprinsă din acest proces, una liberală care poate să ducă Europa unită pe o treaptă superioră a evoluţiei socio-umane şi pentru asta e nevoie de indivizi, oameni cu personalitate, elite liberale bazate pe modele, modele care par a fi uitate în abisul istorie. Atunci dispare gândirea de loc trei, apare indentitatea ca motor de percepere şi dezvoltare în materie de viziune, simţul metafizic al realităţii viitoare bazată pe necesităţiile societăţii. Toate sunt rezultante ale faptului că acest grup de indivizi iubeşte mai mult o idee decât propria ţară sau comunitate, ideea liberală, inversul medalie în ceea priveşte tradiţia liberală românească veche de peste 135 de ani, care şi-a iubit mai mult ţara şi comunitatea decât ideea înseşi, care mereu o succeda. Politicianul care nu îşi iubeşte ţara şi neamul este o simplă entitate, o idee politică, un simplu pion pe o tablă de şah, care uneori el ştie regula dar nu înţelege mutarea. În contextul românesc, pericolul alterării doctrinei este vizibil prin aliniera la viziunile hipioate şi multiculturaliste ale ideilor acestui grup centrist şi chiar stângist, morala şi etica istoriei liberalismului românesc reprezintă coloana vertebrală a continuităţii sale, aderarea la valorile europene liberale a insumat mereu obiectivul cristalizării neamului românesc promovat de vechii reprezentanţi ai mişcării. Promovarea Valorilor Europene însumează un set de însuşiri milenare şi unice, care în loc să fie alterate, cum se întâmpă în prezent, ar trebui promovate şi modificate pe platforma rădăcinilor istorice şi doctrinare, în conformitate cu cerinţele societăţii actuale. Europa reala este Europa care înainte îşi promovează şi stimulează valorile şi indivizii spre creaţie şi evoluţie, înainte de a imprumuta valori cu rol de substitut la o alternativă proprie. Astfel conceptul de „naţional-liberal” este revitalizat la adevărata sa valoare românească şi europeană, în anul 1903 de Ionel Brătianu care afirma că, citez: Partidul trebuie să se subordoneze intereselor generale ale naţiunii. Din acest punct a plecat transformarea din Partidul Liberal în Partidul Naţional Liberal. Azi, galbenul înseamnă liberal, albastrul înseamnă conservator.   

„Dar, în fine, a bătut vântul puternic al liberalismului, vântul binefăcător al ideilor democratice, care a curăţit atmosfera de miasmele infecte ale slugărniciei reacţionare, ale târârii înjositoare, ale ciocoismului sângeros…”

 „Dar, în fine, a bătut vântul puternic al liberalismului, vântul binefăcător al ideilor democratice, care a curăţit atmosfera de miasmele infecte ale slugărniciei reacţionare, ale târârii înjositoare, ale ciocoismului sângeros…” - I.L. Caragiale[1]

Ce era liberalismul român în perioada de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX? El ar fi trebuit să fie expresia politică a intereselor burgheziei româneşti. Dar această burghezie era, cel puţin în momentul apariţiei statului român unificat (1859) în plin proces de formare. Capitalul românesc apare mai întâi sub forma capitalului comercial, iar sursa principală a comerţului în epocă fiind cerealele, el nu este apanajul exclusiv al burgheziei (ba chiar dimpotrivă – cel puţin până în momentul în care arendaşii – autohtoni şi alogeni – au preluat pe seama lor cea mai mare parte a producţiei agricole destinate exportului). De aceea, Şt. Zeletin are dreptate să conchidă că până în 1880 puterea politică a aparţinut unei oligarhii „care face tutela burgheziei fără a fi ea înseşi burghezie: ea se pune fără rezervă în serviciul intereselor capitalismului fiindcă acestea sunt interesele sale proprii.”[2] Doar după 1880, crede doctrinarul liberal, are loc intervenţia mai activă în ceea ce priveşte capitalismul financiar (un rol esenţial revenindu-i Băncii Naţionale, controlată în tot intervalul 1881-1946 de către liberali) şi cel industrial (în special în urma legii liberale din 1886 de ocrotire a industriei naţionale). În aceste două sectoare burghezia autohtonă se vede confruntată însă cu concurenţa burgheziei străine (dacă nu de loc, măcar de neam), în special cea de etnie evreiască.[3] Caragiale avea cunoştinţă despre ideile liberalismului în general: „Liberalii pretutindeni sunt iubitori de forme frumoase, de fraze şi de formule de senzaţie, filantropi nesocotiţi, considerând progresul omenirii ca o faptă a voinţii individuale, iar nu ca un rezultat firesc al mersului omenirii prin scurgerea vremilor.”[4] Însă în ceea ce priveşte poziţia lui Caragiale faţă de liberalism aceasta oscilează în funcţie de poziţia aceluiaşi faţă de Partidul Naţional Liberal. Dar cumpăna nu este dreaptă, căci atunci când îi critică pe liberalii români prozatorul este mult mai acid decât atunci când face acelaşi lucru privitor la conservatori sau junimişti. Ceea ce credem că se va dovedi cu prsosinţă în rândurile de mai jos. Prima „intrare” în politică a lui Caragiale are loc la 1866 când, în Ploieşti, şcolarul semna pentru detronarea lui Al. I. Cuza: „Parca văz încă maidanul plin de popor înghesuindu-se la o masă, pe care o săptămână a stat zi şi noapte o condică enormă deschisă. Era după 11 fevruarie. De câte ori ieşeam de la scoală, iscăleam toţi da si fiecare de mai multe ori… De mici aveam sentimente civice în oraşul meu natal!”[5] Ceva mai târziu, la 8 august 1870, tânărul Caragiale încinge sabia spre a apăra republica ploieşteană de o zi a liberalului Candiano-Popescu, entuziasmul civic al proaspătului republican fiind însă curmat de intervenţia mamei. Activitatea de jurnalist politic Caragiale o începe în 1873, când colaborează la Telegraphul, oficios liberal (până în 1874). Telegraphul este o publicaţie agresivă, de nuanţă radicală, francofilă şi antidinastică. Redactorii revistei sunt republicani şi profesează cu o vehemenţă editorială de care Caragiale, mai târziu, se va distanţa ironizând-o şi pastişând-o. Multe dintre glumele (nesemnate, dar la care Caragiale probabil colaborează) din cadrul rubricii Curiozităţi au ca obiect administraţia conservatoare, albii şi gazetele oficiale. În perioada imediat următoare de asemeni scrie în publicaţii liberale: Alegătorul liber (1875-1876) şi Unirea democratică (1876-1877). Alegătorul liber este organul de presă al unui „comitet electoral” din care fac parte unii dintre „greii” mişcării liberale (I. Brătianu, N. Fleva, D. Brătianu, D. Sturdza, I. Ghica), gruparea care va realiza în cele din urmă unirea facţiunilor liberale în Partidul Naţional Liberal. Gazeta (iniţial autodeclarată a fi civică, iar nu politică) va ajunge să reprezinte comitetul central al Partidului Naţional Liberal. Cei atacaţi sunt tot conservatorii, dintre contribuţiile lui Caragiale putând fi identificată anecdota despre Karkalechi (anecdotă folosită şi ulterior de Caragiale: 1896 şi 1898). La Unirea Democratică I. L. Caragiale lucrează doar în calitate de corector. Deci în perioada 1873-1877 activitatea publicistică a lui Caragiale (alta decât cea din revistele de umor – Ghimpele şi Asmodeu) se circumscrie cercurilor liberale. Şi chiar dacă mai târziu (1889) el va face deosebirea dintre ziariştii care asigură umplutura şi editorialiştii politici[6] condamnând trecerea unora ca cei din urmă de la un organ de partid la un altul, de coloratură diferită, nu putem accepta ideea că nu a subscris în nici un fel la ideile propagate în periodicele liberale. Activitatea de presă a unei grupări politice nelimitându-se doar la articole doctrinare ci şi la şicanarea permanentă a adversarilor, putem conchide că I.L. Caragiale a participat, alături de colectivele editoriale ale gazetelor respective, la campania de discreditare a conservatorilor, campanie finalizată cu preluarea guvernării de către liberali în 1866. Începând din 1877 şi până în 1881 I. L. Caragiale va fi redactor şi colaborator la oficiosul conservator Timpul în perioada în care acesta era controlat de Eminescu şi junimişti. Informaţiile legate de colaborarea sa la acest periodic sunt controversate. Nu sunt cunoscute toate colaborările sale (unele dintre articole par a fi realizate în colaborare cu Eminescu sau este greu de stabilit paternitatea lor). Din ceea ce i se poate atribui cu certitudine (pamflete, reportaje parlamentare, note de presă externă şi varietăţi) se constată că „ţintele” sale sunt C.A. Rosetti, D.A. Sturdza şi D. Brătianu.[7] Pe de altă parte se pare că I. L. Caragiale a urmărit acutizarea conflictelor latente din tabăra liberală, amintind în articolele sale despre „sfâşierile intestine” sau „neîncrederea mutuală” dintre corifeii liberali.[8] La Timpul Caragiale nu a produs prea multe articole de doctrină (ar fi fost şi greu, devreme ce ar fi trebuit să concureze nivelul doctrinar a lui Eminescu). Când o face totuşi, el preia idei şi argumente eminesciene: obligaţia liderilor din partidele naţionale de a fi români, caracterul arbitrar şi neconform cu tradiţia al legiuirilor liberale, facticitatea unei clase de ciocoi neproductivi şi vorbăreţi, contestarea capacităţii intelectuale a liberalilor. Tot în Timpul el ironizează Alegătorul liber, la care lucrase cu câţiva ani înainte. În paralel cu activitatea la Timpul I. L. Caragiale redactează gazeta umoristică Bobârnacul (28 februarie – 31 martie 1879), publicaţie de campanie antiliberală. Aici principalele teme abordate sunt alegerile (cu ironizarea contribuţiei gărzii civice) şi rezolvarea problemei articolului 7 din Constituţie în spiritul conservatorilor şi al junimiştilor. În acest context C. A. Rosetti este poreclit „rabinul” şi „hahamul” iar problema articolului 7 este denumită „cestiunea românilor cu cusur” (trimiteri antisemite evidente). Seria Bobârnacului este întreruptă de plecarea lui I. L. Caragiale la Viena, în compania lui Maiorescu. În toată această perioadă I. L. Caragiale a fost acuzat de partitism conservator. Cu toate că în 1885 Maiorescu a negat că teatrul lui Caragiale ar avea legătură cu politica de partid, orientarea antiliberală a pieselor sale de teatru era vădită pentru publicul cunoscător. În episodul numărării steagurilor din O scrisoare pierdută oricine putea citi episodul steagurilor din timpul vizitei ţarului Alexandru la Bucureşti (în perioada primariatului lui C. A. Rosetti), iar garda civică, scumpă liberalilor, devenise de mult un instrument de propagandă şi intimidare politică a opoziţiei[9]. După premiera piesei O noapte furtunoasă (în care erau atinse unele dintre punctele nodale ale politicii interne liberale: Constituţia din 1866, gărzile cetăţeneşti, presa liberală) autorul a fost acuzat că lucrează „sub influenţa nouei direcţiuni din Iaşi, transferată actualmente la redacţiunea unui oarecare ziar ultrareacţionar din Bucureşti.”[10] La premieră numeroşi membrii al gărzilor naţionale au fost prezenţi în sala Teatrului Naţional pentru a o fluiera – de altfel, reprezentarea ei a şi fost interzisă din „ordin de sus.”[11] Mai mult: autorul a fost ameninţat cu bătaia iar guvernului liberal i s-a propus să suspende subvenţiile acordate Teatrului Naţional (pe motive patriotice[12]). În 1885, apare o cotitură: după căderea comediei D-ale Carnavalului I. L. Caragiale colaborează câteva luni (iunie-octombrie 1885) la ziarul liberal Voinţa Naţională. Se pare că a făcut-o cu acordul liderului junimist P. P. Carp (încă din 1882 între junimişti şi liberali au avut loc tatonări în ceea ce priveşte colaborarea la guvernare.)[13] La Voinţa Naţională Caragiale este nevoit să se adapteze liniei politice a partidului de guvernământ, atacând pe mai toţi opozanţii de moment ai lui I. Brătianu (de la liberalii sinceri la conservatori). În iunie 1889 Caragiale revine la orientarea junimistă, scriind pentru Constituţionalul. Acest periodic (la care scria sub pseudonim şi Maiorescu) dorea să facă o opoziţie constituţională guvernului Catargiu-Vernescu (de orientare conservatoare). Deşi gruparea reprezentată de Constituţionalul se dorea a fi independentă atât faţă de liberali cât şi faţă de conservatori, la alegerile parţiale din 1889 junimiştii şi liberalii lui I. Brătianu colaborează împotriva candidaţilor guvernamentali conservatori. În acest ziar îi apar lui Caragiale articole şi foiletoane literare, dar şi polemici şi pamflete (având drept ţinte atât pe conservatorul Lascăr Catargiu, dar şi pe liberalii Ghe. Vernescu şi D. Brătianu). Deşi nu face nici aici doctrină, Caragiale dă dovadă de cunoaşterea realităţilor româneşti, nu numai politice, ci şi psihologice: el acuză practica liderilor conservator (L. Catargiu) şi liberal (I. Brătianu) de a instrumentaliza necinstea posibililor colaboratori politici: „Ei personal sunt foarte oneşti, dar au o adevărată slăbiciune pentru neonestitatea altora. Ce e drept se vede clar că ei cultivă această plantă nu din interes moral sau artistic, ci din intenţiune pur utilitară /…/ pentru foloasele ce le dă ea pe ogorul politic.”[14] Refuzul – echivalent pentru Caragiale cu un eşec major – Academiei de a-i acorda dramaturgului premiul Năsturel pentru literatură pentru anul 1891 l-a făcut pe acesta, dezamăgit, să nu mai scrie pentru o vreme. Încă din această epocă datează o nouă distanţare faţă de junimişti, Caragiale reproşând îndeosebi lui Maiorescu poziţia pe care acesta a avut-o faţă de Eminescu, în perioada din urmă a vieţii poetului (Ironie, Două note.) I. L. Caragiale revine în publicistica de partid în noiembrie 1895 (după ce se înscrisese în Partidul Radical al lui Panu) cu o altă voltă politică. Gazeta poporului, (la care este atras de către prietenul său Barbu Ştefănescu Delavrancea) era o gazetă liberală. Apărută la începutul lui 1895 ca instrument publicistic folosit contra guvernării conservatoare, la intrarea lui Caragiale în colectivul redacţional Gazeta poporului era deja un oficios de guvernământ. În paginile acestei reviste I.L. Caragiale lansează violente atacuri atât asupra conservatorilor (un astfel de atac, ce avea drept ţintă pe Anton Bacalbaşa, socialist trecut la conservatori, va avea drept efect replica lui Bacalbaşa în care i se reproşau lui Caragiale desele treceri de la o revistă de partid la alta, însoţită de faimoasele caricaturi realizate de Jiquidi) cât şi asupra junimiştilor. Resentimentar (se pare că aceştia nu-şi îndepliniseră anumite promisiuni) I.L. Caragiale trece la şicanarea sistematică a liderilor junimişti Maiorescu şi Carp. Este atacată de asemenea şi conduita politică a junimiştilor, gata oricând să realizeze un pact politic cu liberalii, în ciuda diferenţelor de doctrină.[15] Când în 1896 G. Panu fuzionează cu conservatorii şi scoate Ziua, organ de presă al Partidului Democrat-Radical, I. L. Caragiale începe să scrie aici. Din articolele lui Caragiale din Ziua sunt cunoscute doar cele dintre ianuarie-martie 1896 dar pe baza lor se poate identifica orientarea redacţiei. Ea îi atacă pe liberalii aflaţi la guvernare (Panu însuşi era un disident liberal, trecut în cele din urmă la conservatori) şi în special pe D. Sturdza (prim ministru şi preşedintele PNL) şi „oculta” (ce grupa pe „bătrânii” partidului în frunte cu Eugeniu Carada şi care pregătea preluarea şefiei PNL de către Ionel Brătianu). Printre articolele sale merită să fie menţionate în special cele patru îndreptate contra mitropolitului Ghenadie precum şi reportajul amplu dedicat modului în care D. Sturdza a încercat să manipuleze activitatea partidului naţional al românilor ardeleni („Culisele chestiunii naţionale”.) Din octombrie 1896 I. L. Caragiale începe colaborarea cu Epoca lui N. Filipescu, şi el liberal trecut la conservatori. Este epoca de maximă maturitate gazetărească, în care (fapt cu totul rar pentru el) Caragiale semnează cu propriul său nume. Deşi îi lipsea o adâncă cultură politică, geniul propriu şi adânca cunoaştere a psihologiei umane îl fac pe Caragiale să se ridice la înălţimea lui Eminescu în ceea ce priveşte caracterizarea epocii şi a politicienilor români. Una dintre primele concluzii la care ajunge I. L. Caragiale este aceea, comună cu junimiştii, a lipsei de competenţă şi onestitate a conducătorilor ţării, care nu reuşiseră să producă decât forme goale, fraze şi o vastă clientelă de partid. Răspunzători de această stare de lucruri sunt făcuţi liberali, şi în special liderul istoric al acestora, I. Brătianu: „Ieşiţi pe podul Mogoşoaii; mergeţi la şosea, la spectacole, oriunde; vedeţi această strălucitoare nobleţe, în cea mai mare parte de provenienţă transdanubiană în echipajele ei lustruite, aşa de proaspăt blazonate că nu li s-a uscat bine poleiala /…/ Toate răsărite în câţiva ani, ca prin farmece, în mijlocul uni popor eminamente agricol, care în loc să prospere şi el în acest timp a dat mereu înapoi. Cine este creatorul acestei mândre şi puternice caste nobiliare? Brătianu!”[16] O a doua concluzie importantă (care de altfel transpare şi prin modul în care autorul Scrisorii pierdute a construit discursul lui Caţavencu, cel mai „liberal” dintre personajele sale de teatru) este asupra modului în care conştiinţa indivizilor poate fi manipulată prin discurs. Făcând apel la instinctele trezite de mecanismul oratoric ce face apel la emotivitate, discursul politic ajunge să fie golit de conţinutul de idei, fiind mai important prin felul în care se spune decât prin ceea ce se spune: „Eu nu cer de la orator să mă lumineze – îi pretind să mă încălzească. Oratorul trebuie să vină la tribună ca un leu, şi când o strigă o dată Fraaţilor! Să mă facă pe mine, fratele lui, să sar din loc. El n-are nevoie să spună nimic de la tribună; dar trebuie să mă-nfierbinte; să mă asude; să nu-mi dea pace să judec; să mă aiurească /…/ pînă m-o năuci, pînă m-o face să scrâşnesc din dinţi şi să strig ca un turbat: sus poporul!”[17] Pentru discursul politic vizat de către Caragiale repetarea de cuvinte-lozincă („patrie”, „popor”, „ţară”, „ţărişoară”, „rromân”, „rromâncă”, „Rromânia””) sau formule („biata ţărişoară”) distribuite într-un context fix de epitete le transformă pe acestea în concepte emoţionale, care scapă analizei spiritului critic. Denudând mecanismele şi logica acestui discurs politic, I. L. Caragiale sugerează că negarea unui anumit tip de societate şi de politică implică şi negarea limbajului lor predilect. După Epoca, I. L. Caragiale colaborează pentru scurt timp (sfârşitul lui 1897 şi începutul lui 1898) la alte două periodice aliate conservatorilor, şi anume Drapelul lui P. S. Aurelian şi Evenimentul lui G. A. Scorţescu (ambele, dizidenţe liberale de la Bucureşti şi respectiv Iaşi). De această dată în calitate de colaborator pentru articole de consideraţii generale sau umplutură. Nu va mai scrie cu periodicitate după 1898 pentru gazetele româneşti: câteva Notiţe critice pentru Universul, o nouă încercare cu Moftul român (1901), după care se stabileşte cu familia în Germania.