luni, 24 octombrie 2011

Regele Mihai I, la 90 de ani. Cele mai controversate momente ale vieţii

Alex Mihai Stoenescu dezvăluie aspecte spectaculoase despre legăturile Regelui cu legionarii şi despre negocierile secrete din decembrie 1947.
Pe 25 octombrie, Regele Mihai I împlineşte 90 de ani. În două ediţii consecutive, "Evenimentul zilei" îşi propune să treacă în revistă momentele cele mai controversate ale biografiei Majestăţii Sale. În numărul de astăzi, vorbesc despre momentele cele mai interesante ale vieţii Regelui Mihai istoricii Alex Mihai Stoenescu şi Adrian Cioroianu.

Legătura cu legionarii: Regele în cămaşă verde

Alex Mihai Stoenescu: Potrivit mărturiilor vremii, inclusiv presa, în anul 1940 Regele Mihai I avea legături foarte apropiate cu Mişcarea Legionară. El şi-a serbat onomastica în 1940 într-o festivitate legionară la Iaşi.



Iată un fragment din Istoria loviturilor de stat din România, vol III: "În sfârşit, Sima a încercat să-l atragă pe proaspătul Rege în organizaţia lui, într-o calitate dubioasă de patron simbolic sau de şef onorific. Pentru asta a folosit ziua Sfinţilor Mihail şi Gavril, zi a sfântului patron al Legiunii şi onomastică a Regelui, cu scopul de a produce evenimentul scontat. Printr-o decizie surprinzătoare, dar numai pentru profani, Regele a hotărât să-şi serbeze ziua onomastică la Iaşi. În realitate, totul fusese pregătit pentru intrarea tânărului suveran în Mişcarea Legionară, act pe care aparent îl agrea şi generalul Antonescu. În dimineaţa de 8 noiembrie 1940, oraşul îşi arăta hainele de sărbătoare, toate instituţiile şi întreprinderile statului încetându-şi activitatea, iar şcolile supunându-se unui program special dedicat suveranilor, mamă şi fiu. Presa din acea dimineaţă conţinea zeci de poeme, imnuri şi lozinci în onoarea Regelui Mihai, precum şi anunţul solemn: "Regele coboară astăzi în rândurile Mişcării". După un Te-deum la catedrala mitropolitană, Mihai I s-a dus la cel mai celebru fotograf al Iaşiului, unde s-ar fi fotografiat în cămaşă verde. Oricum, martorii oculari afirmă că pe clădirea Liceului Naţional din Iaşi era arborată o imagine imensă a  Regelui Mihai I în uniformă legionară (Lavinia-Dacia Dumitraşcu). Mulţimea în delir l-a însoţit până la palat, unde, împreună cu mama sa, a binecuvântat drapelul verde şi a declarat Iaşiul "Oraşul Mişcării Legionare". Au urmat o defilare a batalioanelor legionare şi cuvântări sforăitoare pigmentate cu expresii de genul "Regele primăverilor româneşti", "Regele, Arhanghelul nostru", "Regele Mihai se bucură de încrederea nemărginită a întregului popor". Spre seară, oficialităţile şi sărbătoritul, împreună cu reprezentanţii Italiei fasciste şi ai Germaniei naziste, s-au retras la Căminul legionar de la "Râpa Galbenă", unde a fost dată o recepţie."

30 decembrie 1947, abdicare cu negocieri

"În privinţa abdicării, aceasta s-a făcut ca urmare a unei negocieri, dovezile din arhivele sovietice din ultimii ani întărind această ipoteză. Mihai I a făcut, de altfel, numeroase demersuri pe lângă Ion Antonescu, pentru punerea unor sume de bani pe numele său în vederea emigrării, iar această opţiune a Regelui a apărut mult înainte de ocupaţia sovietică.

La reconstituirea faptelor, Mihai Antonescu va declara că suveranul îi ceruse încă din ţară ca rezervele în aur, precum şi o sumă de două milioane de franci elveţieni să fie trecuţi pe numele său, pentru a-i putea folosi dacă va fi nevoit să abdice sau să fugă din ţară (Procesul mareşalului Antonescu). La un moment dat, insistenţele Regelui au devenit atât de mari, încât mareşalul l-a refuzat brutal, transmiţându-i că, fiind tânăr, are viaţa înainte. Aşa a rămas Regele Mihai I fără nici un sprijin material, abandonat şi de Casele Regale şi de emigraţia românească. Acest lucru este bine să fie ştiut, pentru a dimensiona şi mai bine drama personală a ultimului nostru suveran, pentru a-i înţelege revolta faţă de acuzaţia că ar fi plecat cu averi din ţară, precum şi interesul pentru redobândirea unor proprietăţi, în folosul unei familii binecuvîntate de Dum nezeu numai cu femei şi un nepot, lipsiţi de orice drept dinastic".

Groza: "Suntem gata să vă acordăm un ajutor financiar generos!

"Câteva aluzii ale regimului comunist, şi sub Gheorghiu-Dej şi sub Ceauşescu, ne fac să credem că Regele a primit o compensaţie – probabil, modestă – pentru acceptarea abdicării, care este şi singura abdicare din istoria Monarhiei române. În mod cert însă a primit promisiuni. De altfel, acelaşi biograf al Regelui şi al Reginei Mamă, Arthur Gould Lee, reproduce în cartea citată şi următorul dialog:

(Petru Groza): "Suntem gata să vă acordăm un ajutor financiar generos, pentru contribuţia voastră la lovitura de stat (din 23 august 1944, n.a.) şi pentru că dorim să rezolvăm această problemă elegant, fără fricţiuni. Şi, bineînţeles, puteţi beneficia şi de venitul proprietăţilor dumneavoastră de aici.

(Gheorghiu–Dej): Aşa e. Promitem să vă lăsăm să vă păstraţi toate domeniile personale. Veţi beneficia de  întreg venitul şi nimeni nu se va atinge de ele".

Dacă acest dialog, chiar şi aşa literaturizat, ar fi apărut într-o carte comunistă, poate am fi crezut că este o tipică informaţie de propagandă. Regele însuşi va declara, în acelaşi excelent interviu, că, la abdicare "Administratorul Coroanei a cerut pentru noi uzufructul anului 1947: acesta reprezenta aproximativ patru milioane de franci elveţieni. Comuniştii au răspuns că tezaurul Băncii Naţionale era gol. Neau acordat suma de două sute optzeci de mii de franci elveţieni şi cincizeci de mii de dolari. Groza îi spusese mamei mele să nu îşi facă griji, că el nu «îl va lăsa pe fiul ei să moară la umbra piramidelor». Făcea aluzie la regele Victor-Emmanuel care, alungat din Italia, se refugiase în Egipt, unde murise fără un ban. Dar Groza, ca de obicei, minţise. Noi nu am obţinut niciodată nimic de la el".

Ce nu precizează fostul suveran este dacă aceste promisiuni financiare vizau o plată imediată sau o sumă destinată vieţii sale în exil".

Mister: de ce nu a devenit Regele şeful exilului

"Istoriografia română mai are un subiect de dezbatere legat de abdicarea din decembrie 1947, dar mai ales de soarta Regelui nostru în exil: cu toate că avea cel mai puternic argument faptic şi cea mai înaltă poziţie morală şi socială, Regele Mihai I nu a devenit şeful emigraţiei române, pierzându-se în anonimat, în timp ce rezistenţa anticomunistă şi implicarea în Războiul rece au fost preluate de legionari, de prinţul Nicolae şi de câteva grupuleţe de foşti diplomaţi".

VICTIMĂ

Adrian Cioroianu îl descrie pe Regele Mihai drept un personaj tragic, neputincios în faţa Mareşalului Antonescu, a ocupanţilor sovietici şi a comuniştilor români de la Bucureşti

EVZ: Ce relaţie a avut Regele Mihai cu legionarii?
Adrian Cioroianu: N-a fost nici o relaţie. Legionarii s-au comportat relativ civilizat faţă de Rege pentru că ştiau cât de popular era Regele în ţară.

Traian Băsescu l-a acuzat pe Regele Mihai de responsabilităţi pe care le avea în calitate de şef al statului şi pe care nu şi le-a respectat. Era Regele Mihai cu adevărat şeful statului?
Antonescu era Conducătorul statului şi acţiona în consecinţă.

Ce puteri avea Regele Mihai în faţa lui Antonescu?
Puterile sale erau foarte reduse, pentru că era o perioadă atipică, de criză naţională, şi pentru Antonescu nu era o prioritate să respecte drepturile constituţionale ale Regelui.

Putea Regele să oprească crimele împotriva evreilor?
Din păcate, nu. Cel care conducea de facto guvernul şi armata era Antonescu.

Trecerea Nistrului este unul din cele mai contestate gesturi ale României din timpul celui de-al doilea război mondial. Putea Regele să oprească trupele româneşti la Nistru?
Nu.

După ce l-a arestat pe Antonescu, era obligatoriu să-l dea pe mâna sovieticilor?
Nu Regele l-a dat pe Antonescu "pe mâna sovieticilor". România era în aria de interes a URSS, nu a americanilor – şi asta explică tot ce s-a întîmplat în România după 23 august.

De ce nu l-a graţiat Regele pe Antonescu?
Antonescu ar fi fost executat chiar dacă ar fi fost judecat de americani. Ideea că ar fi fost posibilă graţierea lui e o fantasmă.

Exista alternativă la actul de la 23 august pentru a evita instaurarea comunismului?
Greşit. România ar fi fost comunizată cu sau fără 23 august.

Putea România obţine condiţii mai bune de la aliaţi?
Nu. Singurii "aliaţi" care aveau un interes direct în zona noastră erau, din păcate, ruşii.

Pamfil Şeicaru, dar şi Ronald D. Bachman, în "Romania: A Country Study", afirmă că actul de la 23 august a grăbit înaintarea sovieticilor în Europa în detrimentul anglo-americanilor. Drept urmare, Regele nu a fost invitat niciodată să participe la ceremoniile de 9 Mai din vreo ţară vestică. Este adevărat?
N-am auzit această interpretare, mi se pare foarte riscantă pentru cel care o face şi nu arată cunoaşterea istoriei. 23 august n-a grăbit înaintarea comunismului, ci a salvat pentru câţiva ani un climat cât de cât suportabil în ţară (până în 1947). Fără 23 august, România ar fi fost stalinizată imediat după cucerirea ei de către armata URSS.

După 23 august, putea Regele să se opună sovieticilor într-o măsură mai mare?
Nu. Nici măcar Anglia sau SUA nu s-au putut atunci opune sovieticilor "într-o măsură mai mare".

Ce s-ar fi întâmplat dacă Regele Mihai ar fi refuzat să abdice?
Poate ar fi fost expulzat cu forţa, poate i s-ar fi înscenat orice (poate chiar şi o sinucidere).

Ar fi putut negocia abdicarea, mai ales abdicarea în numele urmaşilor?
Nu. De reţinut că el n-a negociat cu Dej, ci cu Stalin (care era de fapt în spatele actelor lui Gheorghiu- Dej).

Există multe discuţii privind averea cu care Regele ar fi plecat din ţară...
Nu ştiu să fi plecat cu o avere.

După abdicare, au existat contacte între Casa Regală şi regimurile lui Dej sau Ceauşescu?
După ştiinţa mea, nu.

Putea Regele, după abdicare, să facă mai mult împotriva comuniştilor, de exemplu presiuni în Occident, un discurs mai radical la adresa regimului de la Bucureşti? A încercat Regele să coaguleze organizaţiile politice româneşti din exil?
Vreme de aproape 40 de ani, comuniştii de la Bucureşti au condus guverne care au fost recunoscute de toate statele occidentale. În aceste condiţii, nici Regele, nici nimeni nu putea coagula exilul cu rezultate miraculoase.











  

sâmbătă, 22 octombrie 2011

Viața după pierderea tronului

În iunie 1948 s-a căsătorit cu prințesa Ana de Bourbon-Parma, cunoscută și sub numele de regina Ana a României, cu care are cinci fiice. Autoritățile române comuniste i-au retras cetățenia română în acelasi an. Până la sfârsitul anului 1948, cei doi locuiesc la Vila Sparta lângă Florența, locuința reginei-mamă Elena, iar din 1949 la Lausanne, unde se naște prima fiică, principesa Margareta. Tot la Lausanne se nasc principesele Elena, în 1951, și Irina, în 1953. Între timp, familia se stabilește în Marea Britanie[71], unde va locui timp de șase ani, până în 1956, la Bramshill House în Hampshire și la Ayot St-Lawrence, în Hertfordshire. Pentru a-și câștiga existența, Regele si Regina au înființat o fermă de pui și au construit un mic atelier de tâmplărie.[72][73] Regele a păstrat încă de atunci legătura cu evenimentele din țară, primind săptămânal rapoarte, analize și noutăți de la generalul Lazăr, pe care îl vedea in fiecare săptămână la Londra. De asemenea, familia a păstrat contacte stranse cu familia regală britanică, în special cu regina Elisabeta a II-a și cu principesa Marina, ducesă de Kent. Regele, Regina si principesele s-au întors în Elveția în 1956, după o scurtă sedere de trei luni la Vila Sparta.Regele Mihai semnase un contract cu compania aeriană Lear Jets and Co, la Geneva. Familia s-a instalat la Versoix, un mic oraș de pe malul lacului Geneva, la câțiva kilometri de orasul Geneva.Aici au locuit peste patruzeci și cinci de ani și tot aici se află, pentru moment, casa familiei. Principesa Sofia s-a nascut la Atena, în 1957, iar principesa Maria la Copenhaga, în 1964. În anul 1958 Regele a oprit colaborarea cu Lear, iar un an mai tarziu, în 1959, a înființat o companie de electronică și de mecanisme automate numita Metravel. Compania a funcționat bine până in 1964, producând elemente pentru calea ferată și sisteme de alarmă și vânzând avioane de ocazie.[74][75]Dar, dupa cinci ani, presiunea concurenței devenise prea mare, asa că Regele si cei doi asociati au decis sa vândă compania. Regele a urmat, de asemenea, cursuri de broker la Bursa din Wall Street. A patronat fără succese notabile Comitetul Național Român, un grup care avea drept scop apărarea intereselor românești în Occident, prezentat uneori ca guvern român în exil, dar căruia democrațiile occidentale nu i-au recunoscut niciodată acest caracter. În 1992, la trei ani după revoluția Română din 1989 prin care a fost înlăturat guvernul comunist, noul guvern român i-a permis regelui Mihai să revină în țară pentru a participa la prăznuirea Paștelui. Regele a fost întâmpinat de populație cu o simpatie deosebită. În București, peste un milion de persoane au ieșit în stradă pentru a-l vedea. Popularitatea regelui a îngrijorat guvernul președintelui Ion Iliescu, regelui interzicându-i-se accesul în România pentru următorii cinci ani. În 1997, după înfrângerea electorală a lui Iliescu de către președintele Emil Constantinescu, România i-a reactivat regelui Mihai cetățenia română și i-a permis să își reviziteze propria țară. Regele Mihai locuiește actualmente în România, fie la castelul său de la Săvârșin din județul Aradfie la Castelul Peles, fie la palatul Elisabeta din București, pus la dispoziția sa prin decizie parlamentară. Copiii regelui Mihai [76]: Margareta (Margareta de România-Duda) (născută în 1949) Elena (Helen Nixon McAteer) (născută în 1950) Irina (născută în 1953) Sofia (născută în 1957) Maria (născută în 1964). Atât Elena cât și Irina au fii și fiice. Sofia, a cărei căsătorie nu a fost aprobată de tatăl ei, are o fiică. Potrivit legii salice de succesiune, cu valabilitate în ultima constituție democratică a regatului România, cea din 1923, la moartea regelui Mihai (presupunând că nu mai are băieți), în absența schimbării constituției, care ar necesita restaurarea monarhiei, succesiunea revine familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, șeful acesteia, prințul Karl Friedrich de Hohenzollern, aflându-se pe prima poziție în ordinea de succesiune. (Vezi și Ordinea de succesiune la tronul României.) La 30 decembrie 2007, într-o ceremonie privată[77], Mihai a promulgat noul statut al casei regale, intitulat Normele fundamentale ale Familiei Regale a României[10], un act considerat de unii[cine?] "nedemocratic"[78], cu însemnatate eminamente simbolică, în absența aprobării Parlamentului[79][80], în comparație cu Legea vechiului Statut din 1884, pe care încearcă să îl înlocuiască, act prin care a desemnat-o pe principesa Margareta drept moștenitoare a tronului cu titlurile de Principesa Moștenitoare a României și de Custode al Coroanei României. Cu aceeași ocazie, Mihai a cerut parlamentului ca, în cazul în care națiunea română și parlamentul României vor considera potrivită restaurarea monarhiei, să renunțe la aplicarea legii salice de succesiune. La 10 mai 2011, pe fondul unor procese în Germania referitoare la fostul nume de Hohezollern-Veringen al ginerelui său, Radu, dar si a temerii, conform unora, privind eventuale pretenții ale Hohenzollernilor germani la șefia Casei Regale române[81][82], Mihai a rupt legăturile istorice și dinastice cu Casa princiară de Hohenzollern-Sigmaringen, a schimbat numele familiei sale în "al (a) României" și a renunțat la titlurile conferite lui și familiei sale de către Casa princiară.[1]   

Abdicarea

În noiembrie 1947, Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a, ocazie cu care a cunoscut-o pe prințesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devină soție. Regele Mihai „nu a vrut să se întoarcă, dar personalități americane și britanice [prezente la nunta regală] l-au încurajat să o facă”, conform unor „cercuri regaliste românești” citate de Washington Post[31]. Mihai a revenit acasă „la sfatul expres al lui Winston Churchill”, care „se spune că l-ar fi sfătuit pe Mihai că «mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos»”. Potrivit propriei sale relatări[32], regele Mihai nu a avut astfel de intenții de a nu reveni acasă. După întoarcerea sa în România, Mihai a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947. Comuniștii au anunțat abolirea monarhiei și instaurarea unei republici populare și au transmis la radio înregistrarea proclamației regelui despre propria sa abdicare[33]. În ședința extraordinară din 30 decembrie 1947 a cabinetului, Petru Groza a declarat următoarele: Doamnă și domnilor miniștri, vreau să vă comunic că actul acesta s-a făcut prin buna învoială. Regele a constatat – așa cum este scris aici – că instituția monarhiei era o piedică serioasă în calea desvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri – cum poate inamicii noștri ar fi dorit. Ca să utilizez o expresie a reginei-mame, poporul a făcut azi un divorț și decent, și elegant de monarhie. Prin urmare, și actul acesta este la fel cu celelalte acte din istoria guvernării noastre. Vreau să se știe pretutindeni – și aceasta este foarte important – că lucrul acesta s-a făcut cu cumințenie, la timpul său. Noi mergem înainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase. Vom îngriji ca fostul rege să plece liniștit, așa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproș pentru acela care, înțelegând glasul vremurilor, s-a retras”[34]. La 3 ianuarie 1948, Mihai a fost silit să părăsească țara, urmat la peste o săptămână[35], de principesele Elisabeta de România și Ileana de Habsburg, care, potrivit ziarului The New York Times, au colaborat atât de strâns cu rușii, încât au devenit cunoscute drept «mătușile roșii» ale Regelui.[36] Există câteva relatări asupra motivelor abdicării lui Mihai. Potrivit acestuia, prim-ministrul comunist Petru Groza l-ar fi amenințat cu un pistol[37][38][39] și cu șantajul că urma să execute 1.000 de deținuți studenți dacă nu abdică.[40] Într-un interviu din 2007 pentru New York Times[41], Mihai rememorează evenimentele: A fost șantaj. Mi-au spus "Dacă nu semnezi imediat, suntem obligați - de ce obligați, nu știu - să ucidem peste 1.000 de studenți pe care-i aveau în pușcărie. Potrivit revistei Time,[2] guvernul comunist ar fi amenințat cu arestări ulterioare a mii de oameni, nu cu unele anterioare, și că apoi va scufunda țara în sânge, dacă Mihai nu abdică. Pe de altă parte, potrivit unor articole din Jurnalul Național[42][43], din care unul citează arhivele Securității române[42], abdicarea regelui Mihai ar fi fost rodul negocierilor sale cu guvernul comunist, nu al vreunui șantaj, negocieri în urma cărora i s-a permis să plece din țară însoțit de bunurile solicitate și de o parte din suita regală[43]. Potrivit cărții Special Tasks: The Memoirs of an Unwanted Witness -- A Soviet Spymaster, autobiografice a fostului șef al serviciului de spionaj sovietic NKVD, generalul maior Pavel Sudoplatov, ministrul adjunct de externe sovietic Andrei Vâșinski ar fi purtat personal negocieri cu regele Mihai în vederea abdicării, garantându-i o parte dintr-o pensie ce urma să-i fie plătită lui Mihai în Mexic[44]. Referitor la episodul controversat al amenințării cu pistolul de către prim-ministrul de atunci, Petru Groza, regina-mamă Elena ar fi declarat, conform arhivei fiicei lui Petru Groza, că acesta s-ar fi comportat cu familia regală „mai bine ca un părinte”, iar că la 30 decembrie 1947, ziua abdicării, „poporul a făcut un divorț - și decent și elegant - de monarhie”.[45] Potrivit liderului comunist albanez Enver Hodja[46], care rememorează conversațiile avute cu liderii comuniști români privind abdicarea regelui, Mihai ar fi fost amenințat de către liderul PCR Gheorghe Gheorghiu-Dej cu un pistol și nu de Petru Groza, pentru a determina abdicarea. Regele ar fi fost apoi lăsat să plece din țară însoțit de câteva persoane din anturaj și, după cum confirmă liderul sovietic Nikita Hrușciov, rememorând confesiunile făcute de Dej,[47] cu orice bunuri dorite, inclusiv cu rubine și aur[46]. Hodja nu menționează în cartea sa vreun șantaj comunist cu vreo execuție, dar afirmă că liderii comuniști români l-ar fi amenințat pe Mihai cu trupele lor armate loiale, care încercuiseră palatul regal și trupele acestuia, loiale lui Mihai. Potrivit unei relatări din revista Time[48], la începutul lui 1948 ar fi existat negocieri între Regele Mihai și guvernul comunist privind recuperarea unei părți din averea lăsată în România, ceea ce ar fi întârziat denunțarea abdicării drept ilegală. Există rapoarte[49][50][51][52][53][54] conform cărora autoritățile comuniste române, obediente față de Stalin, i-au permis regelui Mihai să scoată din România 42 de tablouri valoroase din proprietatea Coroanei României în noiembrie 1947, „pentru a pleca mai repede din țară”[55]. Unele dintre aceste tablouri au fost, se pare, vândute prin intermediul faimosului negustor de artă Daniel Wildenstein[51]. Unul dintre tablourile aparținând Coroanei României, despre care se presupune că ar fi fost scoase din țară de rege în noiembrie 1947, a revenit în patrimoniul național în 2004 ca donație[56][49][57] făcută de John Kreuger, fostul soț al fiicei regelui Mihai, Principesa Irina. În 2005, prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu[58] a declarat că acuzațiile aduse regelui Mihai de a fi scos din țară tablouri ale Coroanei sunt „mai mult decât îndoielnice” și că guvernul român nu are nici o dovadă a unor astfel de acțiuni ale regelui Mihai, susținând că, pentru perioada anterioară anului 1949, guvernul nu are o evidență a lucrărilor de artă preluate din fostele reședințe regale. Potrivit unor istorici[59], există, totuși, atari evidențe oficiale, începând cu aprilie 1948, una fiind chiar publicată în Monitorul oficial din iunie 1948. Potrivit biografiei autorizate Michael of Romania: The King and the Country (2005), semnată de Ivor Porter[54], un prieten al familiei regale, care citează din jurnalul intim al reginei-mamă Elena, familia regală a scos din țară tablouri cu ocazia vizitei acesteia din noiembrie 1947 la Londra, prilejuită de căsătoria viitoarei regine Elisabeta a II-a. Potrivit aceluiași jurnal, două din aceste tablouri, semnate de El Greco, au fost vândute în 1976. Totuși, mulți alți editorialiști neagă acest cadou comunist făcut regelui și consideră aceste acuzații drept propagandă comunistă antimonarhistă. Potrivit unor documente de arhivă, recent declasificate, ale ministerului britanic de externe, Foreign Office, când regele Mihai a părăsit România, valorile sale financiare se ridicau la 500.000 franci elvețieni[60]. Acestea ar fi fost, se pare, primite de la guvernul comunist, conform transcrierilor sovietice recent declasificate[61] ale convorbirilor oficiale dintre Stalin și prim-ministrul român Petru Groza. Regele Mihai a negat în repetate rânduri în trecut[62][63][64] că guvernul comunist i-ar fi permis să ia cu sine în exil vreo valoare financiară sau bunuri de valoare în afară de patru automobile personale, încărcate în două vagoane de tren. În timpul vizitei ulterioare la New York din martie 1948[65], Mihai și-a permis să meargă la cumpărături pe Fifth Avenue, artera comercială cea mai scumpă din lume[66]. De asemenea, lui Mihai i-a plăcut atât de mult avionul în care a survolat Statuia Libertății, încât s-a gândit că l-ar putea cumpăra[65]. În ianuarie 1948[2], Mihai a început să se autointituleze prinț de Hohenzollern[3][67], folosind pentru prima dată în loc de rege un titlu retras familiei regale române de casa de Hohenzollern din Germania în timpul primului război mondial, recunoscând prin aceasta că la acea dată nu mai era regele României. Totuși, în cele din urmă, în martie 1948, Mihai își denunța abdicarea ca fiind smulsă cu forța și ilegală. Revista americană "Time" susține că lui Mihai i-au trebuit peste două luni pentru a denunța abdicarea, deoarece negociase cu comuniștii recuperarea unor proprietăți din România[48], în ciuda unui articol anterior cum că Bucureștii i-ar fi permis să scoată din țară numai 3.000 de dolari americani, patru automobile și o decorație cu diamante și rubine, acordată de către Stalin[68]. De atunci, Mihai se semnează ca "Regele Mihai de România". Unii monarhiști români[69], pentru care Mihai e rege doar de drept divin, nu și constituțional, deoarece nu a jurat pe constituție și nu a fost investit în funcție de parlament în a doua domnie, consideră abdicarea lui din 1947 drept nulă, argumentând că aceasta a fost un act pur constituțional, nu religios, care nu îl poate decădea dintr-o poziție în care a fost pus de Dumnezeu. Aceiași monarhiști susțin că, în calitate de rege absolut, neconstituțional, de drept divin, Mihai reprezintă singur și pe deplin statul român și că, în consecință, el poate dispune după cum dorește de proprietățile statului, inclusiv de tablourile Coroanei, care-i aparțin și de al căror „furt” a fost acuzat. Cu toate că s-au lansat diverse ipoteze conform cărora regele Mihai ar fi plecat cu averi mari din țară, relatările despre viața sa din exil dovedesc faptul că acesta a trebuit să-si câstige existenta prin propria-i munca si nu a dus nicidecum un trai luxos pe baza vreunei averi cu care ar fi părăsit România.[70]   

luni, 17 octombrie 2011

Kia -Whatever Lola Wants

Metamorfoza europeană şi liberalismul

ALDE reprezintă grupul liberal din Parlamentul European care este în număr de 84 de membrii în momentul în care scriu acest text, iar ELDR reprezintă grupul partidelor cu viziune liberală din Europa, nu doar din Uniunea Europeană. Nu îmi doresc să fac un rezumat istoric al acestor două entităţi deoarece în societatea noastră unde informaţia reprezinată aproape o modalitate de viaţă, cine doreşte îşi poate extrage date certe despre subiectul în cauză prin diferitele canale de informare. Ce vreau însă să subliniez reprezintă un set de opinii personale şi de concluzii. Având în vedere că abordăm probleme prin modalitatea operaţională şi ne rezumăm la organe de decizie, am să ignor problema de fond numita ELDR şi am să abordez problema de substanţă ALDE, datorită competenţei sale decizionale în aspect real, el fiind un grup activ ale cărui decizii au repercursiuni în structurile decizionale ale Uniunii Europene deci şi asupra vieţii noastre de zi cu zi. Dincolo de Strategia Program 2009-2014 pentru Comisia Europeană a grupului ALDE asupra căreia o să revin, această entitate politică se confruntă, în opinia mea, cu două probleme esenţiale care se rasfrâng şi asupra tipologiei politicilor grupului cât şi asupra membrilor săi: mentalitatea locului trei şi lipsa unei ideologii sau chiar doctrină clară. În ceea ce priveşte prima problemă, nu numai situaţia concretă din Parlament mă face să nu o declin, însă chiar liderul acestui grup, belgianul de origine flamandă, Guy Verhofstadt îmi întăreşte ideea într-un interviu de pe site-ul Parlamentului European unde dânsul povesteşte cât de fericit este cu terţa sa pozitie şi a grupului prin faptul că există ca forţa de contrabalansare, grupul său a obţinut mereu ce a dorit. Sincer, pentru un politician care aspiră la impunearea ideilor sale m-a şocat. Cu toţii ştim, în istorie, de la Grecia şi Roma până în zilele noastre că şantajul politic a reprezentat un element definitoriu al societăţilor noastre (nu mai vorbesc de România de după 1989) încălcând toate principiile moralei politice, dacă îi putem spune aşa, numai că în realitate politica nu reprezintă o ramură a moralei. Însă dacă eliminăm elementul moral, rămânem doar cu principiile. Orice individ căruia logica primează instinctului se ghidează în desfaşurarea activităţilor sale pe principii. Un individ însă care îşi încalcă principiile în scopuri personale l-am putea numi, poate, egoist. Cam asta am interpretat eu din atitudinea domnului Verhofstadt care pune, cu atitudinea sa, obiectivele sale personale şi ale grupului, înaintea comunitatii pe care doreşte să o conducă şi deviază de la ideea, cum că un politician îşi impune ideile personale în seama comunităţii. Un grup politic este un organism alcătuit din indivizi aleşi pe baza liberului consiţământ, care are menirea de a conduce o societate pe baza unei platforme. Respectiva platformă nu are cum să fie niciodată şantajul politic. Această mentalitate de loc trei s-a implementat însă se pare şi în fondul grupului, a fost demult implantată şi rezultatul este doar pura observare a grupurilor popularilor şi socialiştilor, cum conduc Europa şi din când în când mai depune câte un amendament, în timp ce politicienii de dreapta din Germania şi Franţa îşi impun programele şi strategiile în Europa, liberali precum Marietje Schaake arunca câte o iniţiativă de genul: toate monumentele ce simbolizează drepturile homosexualilor din Olanda să fie incluse în patrimoniul European sau alt liberal strigă după drepturile omului din nu ştiu ce ţară din Africa. Nu vreau să fiu ignorant, drepturile omului reprezintă în opinia mea unul din pilonii principali ai democraţiei şi înainte de a fi acuzat de diferite tertipuri aş vrea mai bine să nu se citească printre rânduri şi să se observe problema generală, nu particularităţi punctuale. În mare cam aici se rezumă multe din activităţile acestui grup. Nu zic ca e rău, catastrofal, dar acestea sunt aspecte minore într-o mare de probleme la nivel macro şi mai ales în aceste vremuri. Sunt un om de dreapta şi mereu un om de dreapta trebuie să vadă dificultăţile mult mai amplu şi mai bine structurat, în aşa fel încât să îşi creeze o scară valorică şi acţioneză pe toate palierele. Ce am descris mai sus este, de fapt, un efect secundar al mentalităţii de locul trei pe care am ţinut să o subliniez şi care este prezent cam în toate structurile grupului la nivel european. În ceea ce priveşte cea de-a doua problemă, cea care face referire la orientarea doctrinară şi ideologică, trebuie subliniat faptul că organizaţiile politice care alcătuiesc grupul fac parte dintr-un amalgam de orientari doctrinare, grupul per ansamblu neavând o orientare clară şi se află sub tutela abstractă numita centrism. O înscriu sub conceptul noţiunii abstracte deoarece mentalitatea centristă constituie o noţiune care derivă din termenul de orientare machiavelică numit „realpolitik” şi care nu face referire la o ideologie anume, ci pledează pentru un balans în termeni reali (deşi rămâne o noţiune abstractă pentru că nu are substanţă) ai celor două extreme. Realpolitik-ul poate fi o soluţie bună pentru societatea civilă, organizaţii neguvernamentale şi alte elemnete cadru ale corpului social, dar nu poate avea continuitate şi substanţă în statutul unei organizaţii politice, deoarece ea lucrează la nivel punctual, unde există probleme de ordin local care nu necesită o viziune de ansmablu şi nu depinde neaparat de o rezolvare care are la bază o doctrină, ci mai degrabă elemente practice. În concluzie, eu nu cred rezolvarea problemelor pe termen lung care necesită planificări operaţionale plecate în mod evident de la o soluţie ideologică care constituie geneza oricarui concept de dezvoltare a unei societăţi democratice şi sănătoase, îşi poate găsi soluţia în sancţionarea altor doctrine-elemente, stând undeva în afara sistemului şi lăsând elementele să acţioneze fără ca entitatea ta proprie să aibă vre-o implicare directă. Cam asta face grupul Liberalilor şi Democraţilor din Parlamentul European şi culmea, chiar sunt mulţumiţi de asta. În termeni reali, de ce să îţi creezi o organizaţie politică fară să ai o bază teoretică şi dorinţa de a conduce? Poate e una din ironiile politicii, poate constituie doar un post de observare, dar ce este cert, e faptul că nu o înţeleg şi cu ocazia aceasta revin la mentalitatea de locul trei, care iată, derivă şi aici. Toate aceste aspecte sunt o rezultantă a faptului că nu au reuşit din 1994 decât s-au coagulat în formatul actual decât pe perioada unui mandat să dea preşedintele Parlamentului European, Pat Cox după 2002 şi asta prin alianţa cu PPE (popularii europeni, orientare de centru-dreapta şi constituie cel mai mare grup politic din Parlamanetul European) dar şi-au pierdut statutul după sfârşitul ciclului electoral 1999-2004. În afară de pardidele de centru-dreapta din Germania, Austria, Danemarca sau cele de centru-stânga din Anglia, Belgia sau sincopa Olandeza, aşa cum o numesc eu, în care două partide, VVD (liberal-conservatori, deci centru-dreapta) şi D66 (socialişti) se află în aceaşi organizaţie la nivel european, mai există un fenomen bizar, cum este cel francez, Mouvement Démocrate şi mai sunt alte exemple, care se înscriu în definiţia abstractului numit social-liberalism. Nu, nu este nici John Locke, Edmund Burke, Jacques Rousseau sau alţi exponenţi de sorginte liberală, ci cred că e Thomas Hill Green sau nu, pe el se bazează liberalii de „stânga” din Anglia, cel mai sigur cred că e Friedrich Naumann, atât de sigur încânt i-au creat şi o fundaţie. Acest preot protestant a încercat să facă în Germania de dinainte de Primul Razboi Mondial o alternativă la Partidul Socialist (SPD), dar el era exponentul bisericii, deci elemente de dreapta şi a creat o platformă „socialist-liberală”, dar cu elemente naţionaliste pentru acea vreme. Dânsul dorea să ofere soluţii non-marxiste, dar sociale. Acum, revenind în realitatea actuală şi eliminând elementele de pamflet, vorbim de lucruri diferite şi îmi este greu să cred că o variantă care promovează individualismul, economia privată şi statul minimal (aşa cum spunea domnul Fogh Rasmussen) poate să se imbine soluţia masei, în care asistaţii sociali domină clasa de mijloc şi unde statul îşi asumă rolul intervenţionist în economia planificată. Sincer. Făcând abstracţie de la partea teoretică şi trecând, după cum am precizat mai sus, prin programul ALDE pentru Comisia Europeană, 2009-2014, tehnic vorbind îl pot considera un program corect, sau mai bine zis o platformă axial orientată pe orizontală care se se gaseşte în perfectă simbioză cu conceptul de „politically correctness”, abordând în prim plan probleme actuale ale societăţii europene cum ar fi: combaterea crizei economice şi financiare printr-o revenire sustenabilă, regândirea bugetului,combaterea încălzirii globale şi probleme de mediu, drepturile şi libertăţile individuale, sau promovarea Europei în lume. Eu zic că sunt obiective coerente, corecte şi aspecte de care Europa nu se poate detaşa. Dar în continuare lipseşte substanţa problemei, forţa de convingere şi impunerea unui punct de vedere bazat pe o identitate 100% proprie care să fie impregnată substanţial în mentalitatea societăţii civile europene, care să perceapă la nivel conceptual o mişcare liberală care poate crea o viziune coerentă şi mai presus de toate, unică. Pentru aceasta, liberalismul european are nevoie de forţă de convingere ca prim aspect şi care poate fi montat numai printr-un proces de fotosinteză politică de regăsire ideologică plecând de la baze istorice, mergând axial şi finalizând cu o viziune unică desprinsă din acest proces, una liberală care poate să ducă Europa unită pe o treaptă superioră a evoluţiei socio-umane şi pentru asta e nevoie de indivizi, oameni cu personalitate, elite liberale bazate pe modele, modele care par a fi uitate în abisul istorie. Atunci dispare gândirea de loc trei, apare indentitatea ca motor de percepere şi dezvoltare în materie de viziune, simţul metafizic al realităţii viitoare bazată pe necesităţiile societăţii. Toate sunt rezultante ale faptului că acest grup de indivizi iubeşte mai mult o idee decât propria ţară sau comunitate, ideea liberală, inversul medalie în ceea priveşte tradiţia liberală românească veche de peste 135 de ani, care şi-a iubit mai mult ţara şi comunitatea decât ideea înseşi, care mereu o succeda. Politicianul care nu îşi iubeşte ţara şi neamul este o simplă entitate, o idee politică, un simplu pion pe o tablă de şah, care uneori el ştie regula dar nu înţelege mutarea. În contextul românesc, pericolul alterării doctrinei este vizibil prin aliniera la viziunile hipioate şi multiculturaliste ale ideilor acestui grup centrist şi chiar stângist, morala şi etica istoriei liberalismului românesc reprezintă coloana vertebrală a continuităţii sale, aderarea la valorile europene liberale a insumat mereu obiectivul cristalizării neamului românesc promovat de vechii reprezentanţi ai mişcării. Promovarea Valorilor Europene însumează un set de însuşiri milenare şi unice, care în loc să fie alterate, cum se întâmpă în prezent, ar trebui promovate şi modificate pe platforma rădăcinilor istorice şi doctrinare, în conformitate cu cerinţele societăţii actuale. Europa reala este Europa care înainte îşi promovează şi stimulează valorile şi indivizii spre creaţie şi evoluţie, înainte de a imprumuta valori cu rol de substitut la o alternativă proprie. Astfel conceptul de „naţional-liberal” este revitalizat la adevărata sa valoare românească şi europeană, în anul 1903 de Ionel Brătianu care afirma că, citez: Partidul trebuie să se subordoneze intereselor generale ale naţiunii. Din acest punct a plecat transformarea din Partidul Liberal în Partidul Naţional Liberal. Azi, galbenul înseamnă liberal, albastrul înseamnă conservator.   

duminică, 16 octombrie 2011

„Dar, în fine, a bătut vântul puternic al liberalismului, vântul binefăcător al ideilor democratice, care a curăţit atmosfera de miasmele infecte ale slugărniciei reacţionare, ale târârii înjositoare, ale ciocoismului sângeros…”

 „Dar, în fine, a bătut vântul puternic al liberalismului, vântul binefăcător al ideilor democratice, care a curăţit atmosfera de miasmele infecte ale slugărniciei reacţionare, ale târârii înjositoare, ale ciocoismului sângeros…” - I.L. Caragiale[1]

Ce era liberalismul român în perioada de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX? El ar fi trebuit să fie expresia politică a intereselor burgheziei româneşti. Dar această burghezie era, cel puţin în momentul apariţiei statului român unificat (1859) în plin proces de formare. Capitalul românesc apare mai întâi sub forma capitalului comercial, iar sursa principală a comerţului în epocă fiind cerealele, el nu este apanajul exclusiv al burgheziei (ba chiar dimpotrivă – cel puţin până în momentul în care arendaşii – autohtoni şi alogeni – au preluat pe seama lor cea mai mare parte a producţiei agricole destinate exportului). De aceea, Şt. Zeletin are dreptate să conchidă că până în 1880 puterea politică a aparţinut unei oligarhii „care face tutela burgheziei fără a fi ea înseşi burghezie: ea se pune fără rezervă în serviciul intereselor capitalismului fiindcă acestea sunt interesele sale proprii.”[2] Doar după 1880, crede doctrinarul liberal, are loc intervenţia mai activă în ceea ce priveşte capitalismul financiar (un rol esenţial revenindu-i Băncii Naţionale, controlată în tot intervalul 1881-1946 de către liberali) şi cel industrial (în special în urma legii liberale din 1886 de ocrotire a industriei naţionale). În aceste două sectoare burghezia autohtonă se vede confruntată însă cu concurenţa burgheziei străine (dacă nu de loc, măcar de neam), în special cea de etnie evreiască.[3] Caragiale avea cunoştinţă despre ideile liberalismului în general: „Liberalii pretutindeni sunt iubitori de forme frumoase, de fraze şi de formule de senzaţie, filantropi nesocotiţi, considerând progresul omenirii ca o faptă a voinţii individuale, iar nu ca un rezultat firesc al mersului omenirii prin scurgerea vremilor.”[4] Însă în ceea ce priveşte poziţia lui Caragiale faţă de liberalism aceasta oscilează în funcţie de poziţia aceluiaşi faţă de Partidul Naţional Liberal. Dar cumpăna nu este dreaptă, căci atunci când îi critică pe liberalii români prozatorul este mult mai acid decât atunci când face acelaşi lucru privitor la conservatori sau junimişti. Ceea ce credem că se va dovedi cu prsosinţă în rândurile de mai jos. Prima „intrare” în politică a lui Caragiale are loc la 1866 când, în Ploieşti, şcolarul semna pentru detronarea lui Al. I. Cuza: „Parca văz încă maidanul plin de popor înghesuindu-se la o masă, pe care o săptămână a stat zi şi noapte o condică enormă deschisă. Era după 11 fevruarie. De câte ori ieşeam de la scoală, iscăleam toţi da si fiecare de mai multe ori… De mici aveam sentimente civice în oraşul meu natal!”[5] Ceva mai târziu, la 8 august 1870, tânărul Caragiale încinge sabia spre a apăra republica ploieşteană de o zi a liberalului Candiano-Popescu, entuziasmul civic al proaspătului republican fiind însă curmat de intervenţia mamei. Activitatea de jurnalist politic Caragiale o începe în 1873, când colaborează la Telegraphul, oficios liberal (până în 1874). Telegraphul este o publicaţie agresivă, de nuanţă radicală, francofilă şi antidinastică. Redactorii revistei sunt republicani şi profesează cu o vehemenţă editorială de care Caragiale, mai târziu, se va distanţa ironizând-o şi pastişând-o. Multe dintre glumele (nesemnate, dar la care Caragiale probabil colaborează) din cadrul rubricii Curiozităţi au ca obiect administraţia conservatoare, albii şi gazetele oficiale. În perioada imediat următoare de asemeni scrie în publicaţii liberale: Alegătorul liber (1875-1876) şi Unirea democratică (1876-1877). Alegătorul liber este organul de presă al unui „comitet electoral” din care fac parte unii dintre „greii” mişcării liberale (I. Brătianu, N. Fleva, D. Brătianu, D. Sturdza, I. Ghica), gruparea care va realiza în cele din urmă unirea facţiunilor liberale în Partidul Naţional Liberal. Gazeta (iniţial autodeclarată a fi civică, iar nu politică) va ajunge să reprezinte comitetul central al Partidului Naţional Liberal. Cei atacaţi sunt tot conservatorii, dintre contribuţiile lui Caragiale putând fi identificată anecdota despre Karkalechi (anecdotă folosită şi ulterior de Caragiale: 1896 şi 1898). La Unirea Democratică I. L. Caragiale lucrează doar în calitate de corector. Deci în perioada 1873-1877 activitatea publicistică a lui Caragiale (alta decât cea din revistele de umor – Ghimpele şi Asmodeu) se circumscrie cercurilor liberale. Şi chiar dacă mai târziu (1889) el va face deosebirea dintre ziariştii care asigură umplutura şi editorialiştii politici[6] condamnând trecerea unora ca cei din urmă de la un organ de partid la un altul, de coloratură diferită, nu putem accepta ideea că nu a subscris în nici un fel la ideile propagate în periodicele liberale. Activitatea de presă a unei grupări politice nelimitându-se doar la articole doctrinare ci şi la şicanarea permanentă a adversarilor, putem conchide că I.L. Caragiale a participat, alături de colectivele editoriale ale gazetelor respective, la campania de discreditare a conservatorilor, campanie finalizată cu preluarea guvernării de către liberali în 1866. Începând din 1877 şi până în 1881 I. L. Caragiale va fi redactor şi colaborator la oficiosul conservator Timpul în perioada în care acesta era controlat de Eminescu şi junimişti. Informaţiile legate de colaborarea sa la acest periodic sunt controversate. Nu sunt cunoscute toate colaborările sale (unele dintre articole par a fi realizate în colaborare cu Eminescu sau este greu de stabilit paternitatea lor). Din ceea ce i se poate atribui cu certitudine (pamflete, reportaje parlamentare, note de presă externă şi varietăţi) se constată că „ţintele” sale sunt C.A. Rosetti, D.A. Sturdza şi D. Brătianu.[7] Pe de altă parte se pare că I. L. Caragiale a urmărit acutizarea conflictelor latente din tabăra liberală, amintind în articolele sale despre „sfâşierile intestine” sau „neîncrederea mutuală” dintre corifeii liberali.[8] La Timpul Caragiale nu a produs prea multe articole de doctrină (ar fi fost şi greu, devreme ce ar fi trebuit să concureze nivelul doctrinar a lui Eminescu). Când o face totuşi, el preia idei şi argumente eminesciene: obligaţia liderilor din partidele naţionale de a fi români, caracterul arbitrar şi neconform cu tradiţia al legiuirilor liberale, facticitatea unei clase de ciocoi neproductivi şi vorbăreţi, contestarea capacităţii intelectuale a liberalilor. Tot în Timpul el ironizează Alegătorul liber, la care lucrase cu câţiva ani înainte. În paralel cu activitatea la Timpul I. L. Caragiale redactează gazeta umoristică Bobârnacul (28 februarie – 31 martie 1879), publicaţie de campanie antiliberală. Aici principalele teme abordate sunt alegerile (cu ironizarea contribuţiei gărzii civice) şi rezolvarea problemei articolului 7 din Constituţie în spiritul conservatorilor şi al junimiştilor. În acest context C. A. Rosetti este poreclit „rabinul” şi „hahamul” iar problema articolului 7 este denumită „cestiunea românilor cu cusur” (trimiteri antisemite evidente). Seria Bobârnacului este întreruptă de plecarea lui I. L. Caragiale la Viena, în compania lui Maiorescu. În toată această perioadă I. L. Caragiale a fost acuzat de partitism conservator. Cu toate că în 1885 Maiorescu a negat că teatrul lui Caragiale ar avea legătură cu politica de partid, orientarea antiliberală a pieselor sale de teatru era vădită pentru publicul cunoscător. În episodul numărării steagurilor din O scrisoare pierdută oricine putea citi episodul steagurilor din timpul vizitei ţarului Alexandru la Bucureşti (în perioada primariatului lui C. A. Rosetti), iar garda civică, scumpă liberalilor, devenise de mult un instrument de propagandă şi intimidare politică a opoziţiei[9]. După premiera piesei O noapte furtunoasă (în care erau atinse unele dintre punctele nodale ale politicii interne liberale: Constituţia din 1866, gărzile cetăţeneşti, presa liberală) autorul a fost acuzat că lucrează „sub influenţa nouei direcţiuni din Iaşi, transferată actualmente la redacţiunea unui oarecare ziar ultrareacţionar din Bucureşti.”[10] La premieră numeroşi membrii al gărzilor naţionale au fost prezenţi în sala Teatrului Naţional pentru a o fluiera – de altfel, reprezentarea ei a şi fost interzisă din „ordin de sus.”[11] Mai mult: autorul a fost ameninţat cu bătaia iar guvernului liberal i s-a propus să suspende subvenţiile acordate Teatrului Naţional (pe motive patriotice[12]). În 1885, apare o cotitură: după căderea comediei D-ale Carnavalului I. L. Caragiale colaborează câteva luni (iunie-octombrie 1885) la ziarul liberal Voinţa Naţională. Se pare că a făcut-o cu acordul liderului junimist P. P. Carp (încă din 1882 între junimişti şi liberali au avut loc tatonări în ceea ce priveşte colaborarea la guvernare.)[13] La Voinţa Naţională Caragiale este nevoit să se adapteze liniei politice a partidului de guvernământ, atacând pe mai toţi opozanţii de moment ai lui I. Brătianu (de la liberalii sinceri la conservatori). În iunie 1889 Caragiale revine la orientarea junimistă, scriind pentru Constituţionalul. Acest periodic (la care scria sub pseudonim şi Maiorescu) dorea să facă o opoziţie constituţională guvernului Catargiu-Vernescu (de orientare conservatoare). Deşi gruparea reprezentată de Constituţionalul se dorea a fi independentă atât faţă de liberali cât şi faţă de conservatori, la alegerile parţiale din 1889 junimiştii şi liberalii lui I. Brătianu colaborează împotriva candidaţilor guvernamentali conservatori. În acest ziar îi apar lui Caragiale articole şi foiletoane literare, dar şi polemici şi pamflete (având drept ţinte atât pe conservatorul Lascăr Catargiu, dar şi pe liberalii Ghe. Vernescu şi D. Brătianu). Deşi nu face nici aici doctrină, Caragiale dă dovadă de cunoaşterea realităţilor româneşti, nu numai politice, ci şi psihologice: el acuză practica liderilor conservator (L. Catargiu) şi liberal (I. Brătianu) de a instrumentaliza necinstea posibililor colaboratori politici: „Ei personal sunt foarte oneşti, dar au o adevărată slăbiciune pentru neonestitatea altora. Ce e drept se vede clar că ei cultivă această plantă nu din interes moral sau artistic, ci din intenţiune pur utilitară /…/ pentru foloasele ce le dă ea pe ogorul politic.”[14] Refuzul – echivalent pentru Caragiale cu un eşec major – Academiei de a-i acorda dramaturgului premiul Năsturel pentru literatură pentru anul 1891 l-a făcut pe acesta, dezamăgit, să nu mai scrie pentru o vreme. Încă din această epocă datează o nouă distanţare faţă de junimişti, Caragiale reproşând îndeosebi lui Maiorescu poziţia pe care acesta a avut-o faţă de Eminescu, în perioada din urmă a vieţii poetului (Ironie, Două note.) I. L. Caragiale revine în publicistica de partid în noiembrie 1895 (după ce se înscrisese în Partidul Radical al lui Panu) cu o altă voltă politică. Gazeta poporului, (la care este atras de către prietenul său Barbu Ştefănescu Delavrancea) era o gazetă liberală. Apărută la începutul lui 1895 ca instrument publicistic folosit contra guvernării conservatoare, la intrarea lui Caragiale în colectivul redacţional Gazeta poporului era deja un oficios de guvernământ. În paginile acestei reviste I.L. Caragiale lansează violente atacuri atât asupra conservatorilor (un astfel de atac, ce avea drept ţintă pe Anton Bacalbaşa, socialist trecut la conservatori, va avea drept efect replica lui Bacalbaşa în care i se reproşau lui Caragiale desele treceri de la o revistă de partid la alta, însoţită de faimoasele caricaturi realizate de Jiquidi) cât şi asupra junimiştilor. Resentimentar (se pare că aceştia nu-şi îndepliniseră anumite promisiuni) I.L. Caragiale trece la şicanarea sistematică a liderilor junimişti Maiorescu şi Carp. Este atacată de asemenea şi conduita politică a junimiştilor, gata oricând să realizeze un pact politic cu liberalii, în ciuda diferenţelor de doctrină.[15] Când în 1896 G. Panu fuzionează cu conservatorii şi scoate Ziua, organ de presă al Partidului Democrat-Radical, I. L. Caragiale începe să scrie aici. Din articolele lui Caragiale din Ziua sunt cunoscute doar cele dintre ianuarie-martie 1896 dar pe baza lor se poate identifica orientarea redacţiei. Ea îi atacă pe liberalii aflaţi la guvernare (Panu însuşi era un disident liberal, trecut în cele din urmă la conservatori) şi în special pe D. Sturdza (prim ministru şi preşedintele PNL) şi „oculta” (ce grupa pe „bătrânii” partidului în frunte cu Eugeniu Carada şi care pregătea preluarea şefiei PNL de către Ionel Brătianu). Printre articolele sale merită să fie menţionate în special cele patru îndreptate contra mitropolitului Ghenadie precum şi reportajul amplu dedicat modului în care D. Sturdza a încercat să manipuleze activitatea partidului naţional al românilor ardeleni („Culisele chestiunii naţionale”.) Din octombrie 1896 I. L. Caragiale începe colaborarea cu Epoca lui N. Filipescu, şi el liberal trecut la conservatori. Este epoca de maximă maturitate gazetărească, în care (fapt cu totul rar pentru el) Caragiale semnează cu propriul său nume. Deşi îi lipsea o adâncă cultură politică, geniul propriu şi adânca cunoaştere a psihologiei umane îl fac pe Caragiale să se ridice la înălţimea lui Eminescu în ceea ce priveşte caracterizarea epocii şi a politicienilor români. Una dintre primele concluzii la care ajunge I. L. Caragiale este aceea, comună cu junimiştii, a lipsei de competenţă şi onestitate a conducătorilor ţării, care nu reuşiseră să producă decât forme goale, fraze şi o vastă clientelă de partid. Răspunzători de această stare de lucruri sunt făcuţi liberali, şi în special liderul istoric al acestora, I. Brătianu: „Ieşiţi pe podul Mogoşoaii; mergeţi la şosea, la spectacole, oriunde; vedeţi această strălucitoare nobleţe, în cea mai mare parte de provenienţă transdanubiană în echipajele ei lustruite, aşa de proaspăt blazonate că nu li s-a uscat bine poleiala /…/ Toate răsărite în câţiva ani, ca prin farmece, în mijlocul uni popor eminamente agricol, care în loc să prospere şi el în acest timp a dat mereu înapoi. Cine este creatorul acestei mândre şi puternice caste nobiliare? Brătianu!”[16] O a doua concluzie importantă (care de altfel transpare şi prin modul în care autorul Scrisorii pierdute a construit discursul lui Caţavencu, cel mai „liberal” dintre personajele sale de teatru) este asupra modului în care conştiinţa indivizilor poate fi manipulată prin discurs. Făcând apel la instinctele trezite de mecanismul oratoric ce face apel la emotivitate, discursul politic ajunge să fie golit de conţinutul de idei, fiind mai important prin felul în care se spune decât prin ceea ce se spune: „Eu nu cer de la orator să mă lumineze – îi pretind să mă încălzească. Oratorul trebuie să vină la tribună ca un leu, şi când o strigă o dată Fraaţilor! Să mă facă pe mine, fratele lui, să sar din loc. El n-are nevoie să spună nimic de la tribună; dar trebuie să mă-nfierbinte; să mă asude; să nu-mi dea pace să judec; să mă aiurească /…/ pînă m-o năuci, pînă m-o face să scrâşnesc din dinţi şi să strig ca un turbat: sus poporul!”[17] Pentru discursul politic vizat de către Caragiale repetarea de cuvinte-lozincă („patrie”, „popor”, „ţară”, „ţărişoară”, „rromân”, „rromâncă”, „Rromânia””) sau formule („biata ţărişoară”) distribuite într-un context fix de epitete le transformă pe acestea în concepte emoţionale, care scapă analizei spiritului critic. Denudând mecanismele şi logica acestui discurs politic, I. L. Caragiale sugerează că negarea unui anumit tip de societate şi de politică implică şi negarea limbajului lor predilect. După Epoca, I. L. Caragiale colaborează pentru scurt timp (sfârşitul lui 1897 şi începutul lui 1898) la alte două periodice aliate conservatorilor, şi anume Drapelul lui P. S. Aurelian şi Evenimentul lui G. A. Scorţescu (ambele, dizidenţe liberale de la Bucureşti şi respectiv Iaşi). De această dată în calitate de colaborator pentru articole de consideraţii generale sau umplutură. Nu va mai scrie cu periodicitate după 1898 pentru gazetele româneşti: câteva Notiţe critice pentru Universul, o nouă încercare cu Moftul român (1901), după care se stabileşte cu familia în Germania.   

Marile teme ale României

O radiografie obiectivă a evolutiei de după `90 ne arata că, deşi drumul tranziţie a parcurs un drum sinuos, tendinţele etatiste ale clasei politice post-decembriste au fost şi sunt, mai ales acum, prezente în actul de guvernare, iar motivul nu poate fi decat unul simplu: prezervarea privilegiilor şi status quo-ului care le permite politicienilor să se comporte precum vechilii şi să aibă acces discreţionar la resurse. Integrarea României în NATO şi UE au fost momentele când politicienii au mişcat câte ceva în reformarea instituţiilor statutului, în sensul eficientizării lor, însă abordarea a fost mereu mai mult mimată, superficială. Dacă cineva, în toată această perioadă de tranziţie, a prosperat, asta s-a datorat faptului că fie a avut acces discreţionar la resurse, fie a fost favorizat politic, fie a făcut parte din cercul de intimi al unui sus-pus. Asfel, în loc de crearea unuei clase de mijloc prospere, care ar trebuie să fie într-o continuă creştere, s-a creat o casta oligarhică economică, favorizată de contractele cu cel mai generos client, Statul. De aici s-au creat decalajele între marea masa a populaţiei, sărăcită de o clasă politică parcă interesată să o ţină în sărăcie, şi elita economică favorizată de politic. Iar decalajele continuă să crească. Pentru a nu-i ofensa pe cei care în mod cinstit au facut bani în România, voi spune ca „aproape toată” elita economică este în această situaţie. Sunt printre cei care nu are încredere în sistemul de justiţie din România, iar asta mă face să nu am încredere nici în elita economică, care de altminteri este îmbâcsită de tot de diferiţi indivizi care de-a lungul vremii s-au aflat în atenţia presei pentru afaceri ilegale, mai puţin în atentia instituţiilor abilitate ale Statului. Asta mă face să fiu, recunosc, „vulnerabil” la sentimente de sorginte proletară atunci când văd cum cu ostentaţie unii îşi etalează potenţa financiară la TV şi aiurea. Nu spun ca în democratiile consolidate „ilegalişti” îmbogăţiţi nu ar fi. Sunt, însă nu constituie o majoritate. Din păcate sistemul de justiţie este supus politizării, iar asta îl face vulnerabil şi slab. Pentru o viitoare guvernare care nu face concesii statutului de drept cred că acesta e primul lucru de care ar trebui să aibă grijă: neimplicarea şi păstrarea independenţei justiţiei. Sunt printre cei care se simte agasat de îndrăzneala Statului. Mă îngrozesc când mama îmi arată „fluturaşul” şi văd cum o buna parte din salariul câştigat este direcţionat în vistieria Statului şi administrat în bataie de joc de o putere executivă interesată să-şi îngrijească mai degrabă clientela de partid decât să se îngrijească de sporirea avuţiei şi confortului de viaţă al cetăţenilor, prin crearea unui climat propice dezvoltarii capitalismului şi economiei de piaţă liberă. Statul, în forma sa actuală, este un administrator dominator, părtinitor şi caută să ia mereu cât mai mult de la cetăţeni pentru că îşi asumă o grămadă de atribuţii pe care nu le poate gestiona. Statul, în forma sa actuala, caută să menţină o pătură consistentă a populaţiei la cheremul său, ademenind-o cu ajutoare sociale. Asta nu îi „dărnicie”, asta e cruzime faţă de o categorie socială menţinută în sărăcie, lipsită de o şansă demnă. De asemenea, taxele ridicate, impozitarea agresivă şi reglementările excesive fac ca micile şi marile intreprinderi, companiile şi toţi cei care au o iniţiativă privată să obţină un profit scăzut, şi, în mod direct, afectează salariile celor care lucrează în mediul privat. Ah, numai spun că economia subterană cu care Băsescu şi ai lui „luptă” cu sârg este o dovadă clară că agresivitatea fiscală a statului face ca toţi cei care produc, care genereaza profit, să încerce să se eschiveze plaţii impozitelor şi tuturor reglementărilor pentru a putea rezista. Este greşit să credem că evazionistul este personificarea „inamicului statului”. Mai degraba statul, în forma sa actuală, este inamicul cetăţeanului cu iniţiativă. De asemenea, această centralizare a puterii politice face ca decalajele dintre diferite zone să se evidenţeze pentru că modul discreţionar, pe criterii politice, de alocare a resurselor, a creat decalaje sesizabile chiar şi între diferitele regiuni ale ţării. O dispersare a puterii politice, pentru a evita centralismul excesiv al deciziilor, urmărind obiectivul subsidiarităţii, un deziderat al unei democraţii autentice. Aşadar, limitarea atribuţiilor statului şi evitarea abuzului de putere trebuie să constituie, de asemenea, un obiectiv major al viitoarei guvernări. Sunt printre cei îngrijoraţi de anemia şi asediul la care este supus Parlamentul. O democraţie sănătoasă nu poate exista fără un Parlament sănătos, nesupus presiunii şi tiradelor schizofrenice ale unor inconştienţi care doresc să-şi sporească cota electorală denigrând pilonul democraţiei. Nu cred că principalul „canal” de risipă bugetară îl constituie Parlamentul. Dacă se doreşte minimalizarea costurilor existenei Parlamentului, se poate discuta despre necesitatea cabinetelor parlamentare, de exemplu, care produc costuri destul de mari. În niciun caz soluţia nu este diminuarea numărului de parlamentari, adica scăderea puterii de reprezentare a populaţiei. Dacă Guvernul este creierul unui Stat de drept, atunci legislativul am putea spune că este inima. Dacă inima încetează să mai bată, ne putem lua adio de la statul de drept şi orânduiala pe baza legilor. Viitorii guvernanţi şi viitorii lideri politici de după alegeri (plec de la premisa că vor fi cei din USL) trebuie să acorde importanţa cuvenită Parlamentului şi respect, iar acest lucru ar trebui demonstrat prin rărirea numărului de ordonanţe de urgenţă care, practic, de multe ori substituie Guvernul Parlamentului. Sunt îngrijorat de inapetenţa clasei politice pentru marile teme ale României. USL trebuie, cred eu, să abordeze astfel de subiecte şi să concentreze discursul şi atentia asupra modelului de stat pe care ni-l dorim şi asupra reformei instituţionale. Nu o abordare perversă şi mincinoasa ca a lui Basescu, ci o abordare care sa porneasca de la faptul ca status quo-ul actual numai poate fi prezervat, fiind suicidar pentru existenţa democraţiei. Mă bucur ca astfel de preocupări sunt prezente din ce în ce mai des în spaţiul virtual.
Autor: Răzvan Timofciuc


  

Căsătoria cu principesa Elisabeta de Wied

Primii trei an de guvernare au fost foarte grei, fiind dominați de o puternica instabilitate guvernamentală datorată faptului ca în tot acest timp au reînceput luptele între partidele politice, fiecare formațiune politica încercând să-l câștige pe Carol de partea sa. La 25 august 1869 Principele le comunică reprezentanților națiunii dorința sa de a-și vizita familia pe care nu o văzuse de trei ani. Acesta era și cel mai bun prilej de a-și căuta o nevastă consolidându-și în acest mod și poziția sa care devenise destul de fragilă. După niște încercări nereușite, la sfatul principelui Friedrich Wilhelm de Prusia, fostul sau coleg de la școala de cadeți din Stuttgart, ruda și bunul său prieten, a acceptat să-i facă o ofertă de căsătorie principesei Elisabeta de Wied și a aranjat o întrevedere la Köln cu principesa și cu mama acesteia. La Baden-Baden s-a întâlnit și cu Napoleon III care a fost încântat de acest proiect. Cei doi s-au întâlnit apoi la Köln, Carol cerându-i mâna chiar în acea zi. Elisabeta a acceptat, logodna făcându-se in mare grabă pe 15 octombrie la Neuwied, unde s-a organizat un mare bal. A doua zi Carol a plecat deja spre România. Pe 15 noiembrie, după ce a fost obținută aprobarea regelui Prusiei, s-a desfășurat ceremonia căsătoriei în Neuwied, la care a participat familia lui Carol precum și membrii familiei principesei de Wied și alți membri ai familiei princiare prusace (au participat și trimișii suveranului francez și a celui rus, precum și reprezentanții guvernului român). În drum spre țara cuplul princiar e întâmpinat în Austria de arhiducele Karl-Ludovic și de soția sa. În Budapesta ei primesc omagiile guvernului maghiar și îi fac o vizită împărătesei Sisi la castelul ei din Gödölö. Până în țară vor călători pe Dunăre în vaporul Frantz-Joseph. Au debarcat la Giurgiu – capul de linie al noii căi ferate care de foarte puțin timp lega orașul de capitală. Trenul a intrat în gara Filaret din București în salve de tun și dăngănit de clopot. Cei doi au fost așteptați de toata clasa politică și de toată înalta societate a București-ului. De la Gară au mers la Patriarhie pentru o binecuvântare în confesiunea ortodoxa.  
Elisabeta de Wied – viața ei dinainte de a fi principesa României:
Elisabeta, principesă de Wied, avea 26 de ani când a devenit principesă de România. Era înaltă și bine făcută, cu ochi albaștri și nesiguri. Fiind fiica prințului Wilhelm de Wied și a principesei Maria de Wied, avusese parte de o educație strictă și severă după binecunoscutul model german, din care nu lipseau corecțiile făcute cu ajutorul cravașei. Astfel firea ei vioaie s-a transformat într-una timidă și meditativă, fiind aplecată către studiu. Ea a avut parte de o educație aleasă și, cu toate că nu a excelat in studiul științelor, a dat dovadă de un adevărat talent în domeniul învățării limbilor străine, vorbind cu ușurință engleza, franceza, italiana, rusa și, mai târziu, româna. A călătorit în Franța, Italia, Rusia – la Moscova și la Sankt Petersburg, unde mătușa sa era Mare Ducesă. A luat și lecții de desen și avea un talent literar dezvoltat, ea publicând mai târziu sub pseudonimul Carmen Sylva. Copilăria ei nu a fost dintre cele mai fericite și asta din cauza suferinței în care era înconjurat castelul de la Neuwied, mama sa fiind bolnavă adeseori, la fel ca tatăl și fratele ei mai mic – de care se va desparți prematur. Era silitoare din fire si i-a plăcut mult învățătura, dar la fel de mult îi plăcea să-i învețe pe alții, astfel că își dorea să fie învățătoare. mai ales că nu mai spera să se căsătorească. Sensibilitatea, educația ei riguroasă precum și originalitatea, spontaneitatea ei au făcut-o să fie o regină aparte, o figură uneori neînțeleasă și controversată dar plină de farmec.  
Cererea în căsătorie și adaptarea :
Cererea în căsătorie de la Carol a venit în vremea în care Elisabeta se resemnase deja cu ideea ca va rămâne necăsătorită lucru care nu o speria defel pe principesă. Foarte încântată de propunere a fost și mama prințesei care era o fire ambițioasă și își dorea să o vadă pe fata ei pe unul din tronurile europene. Nu putem știi care au fost motivele care au determinat-o pe Elisabeta să accepte a fi soția lui Carol – căci nu a fost vorba de dragoste la prima vedere, după cum a recunoscut chiar principesa in scrierile sale de mai târziu – dar un rol important l-a avut discuția avută cu Carol în care acesta îi povestea despre România, trezindu-i curiozitatea atât de vie a acestei firi visătoare. Prima sa impresie despre București nu a fost deloc una favorabilă din cauza aglomerației și a mizeriei de pe străzile capitalei, dar mai târziu ea a descoperit în acest oraș străduțe pitorești și sute de bisericuțe care îi aminteau vag de Moscova. Adaptarea a fost cam grea pentru ca imediat ce a ajuns ea s-a îmbolnăvit de rujeolă, acest lucru imobilizând-o pentru un timp. Imediat după această perioadă ea s-a arătat dornică să cunoască București-ul, străbătând străzile micuțe intr-un cupeu deschis alături de o doamnă de onoare. Apoi au început obligațiile: participa la inaugurarea Facultății de Medicină a Universității din București. Se arată dornică să cunoască elita intelectuală dar și pe cea socială astfel ca prima lună la București și-a petrecut-o dând audiențe. Neștiind de vasta sa pregătire intelectuală ea a fost judecată nedrept, neînțeleasă și s-a izolat pentru moment, fiind și prost sfătuită de o rudă pe care o luase cu sine la București. Ea s-a ascuns cu săptămânile în apartamentele sale. Acest lucru a avut numeroase consecințe nefaste asupra imaginii sale publice. În societatea românească, orientalizată, dominata de moravuri ușoare (unde divorțul se pronunța atât de ușor) ea, principesa germana, protestantă, era privită ca o puritană rigidă și frigidă. Circulau foarte multe bârfe, remarci răutăcioase la adresa relației dintre cei doi soți, cunoscut fiind faptul ca relația lor nu era una tocmai pasională.
Situația politica tensionată pe plan intern dar și extern  :
Situația politică din țară nu era deloc destinsă; la doar o lună după venirea în țară a tinerilor căsătoriți atmosfera s-a degradat teribil, Carol fiind atacat de presă in timp ce opoziția ducea o campanie acerbă împotriva guvernului dar și a suveranului. Aceste lucruri, plus problemele legate de antreprenorii străini de la căile ferate românești, care nu mai voiau să-și respecte angajamentele, aproape că l-au făcut să abdice pe Carol. Noul război franco-prusac izbucnit în 1870 a complicat lucrurile, opinia publică filofranceză fiind împotriva atașamentului lui Carol față de patria-mamă, unde Leopold, fratele său era sprijinit de Bismarck pentru a ocupa tronul Spaniei. Elisabeta s-a adaptat situației și și-a concentrat energia în reorganizarea așezămintelelor de caritate pe care le patrona. Unul dintre proiectele vizate a fost Azilul Elena Doamna – fondat de Elena Cuza în 1862 pentru a aduna și crește orfanii – unde noua doamnă ia inițiativa unei subscripții naționale pentru terminarea construcției azilului și a unei capele unde să-și exercite pasiunea pentru profesorat. Ea a observat că nu existau manuale și nici cărți populare în limba română. Se apucă să învețe limba româna sub îndrumarea lui August Treboniu Laurian, făcând progrese rapide în această direcție.
Copilul mult așteptat și un moștenitor pentru tron:
Cea mai mare problema a cuplului princiar era faptul ca nu reușeau sa aibă un copil, care să fie si moștenitor al tronului. După reglementările constituției din 1866 moștenitorul tronului trebuia să fie neapărat de sex masculin. La 27 septembrie principesa Elisabeta aduse pe lume un copil, o fetiță care va fi botezată în rit ortodox cu numele Maria. Ea va fi deosebit de precoce din punct de vedere intelectual și de o mare drăgălășenie. Dar acest copil care a înseninat viața lui Carol și a Elisabetei s-a stins din viață la vârsta de doar patru ani, datorită unei epidemii de scarlatină care a bântuit capitala. Funeraliile care au avut loc au fost fastuoase. Moartea prematură a copilului mult așteptat a adus o distanțare între cei doi soți, între ei instalându-se o mare tăcere. Speranța că vor avea un copil, mai ales un moștenitor la tron, s-a diminuat considerabil o dată cu trecerea anilor, ceea ce a dus, în cele din urmă, la desemnarea lui Ferdinand ca moștenitor al tronului. Acesta era fiul lui Leopold, fratele lui Carol, și avea pe atunci doar 16 ani fiind un tânăr timid, blond cu ochii albaștri, cunoscut în familie ca „Nando”. Tânărul, pasionat de botanică, nu părea a fi prea interesat de tronul României. El va fi adus la București, unde va sta sub supravegherea strictă a unchiului său și unde va începe lecțiile de limba română.   
Războiul de independență  :
În toamna anului 1875 insurecțiile antiotomane ajung până la Dunăre și chiar la nord de ea, căci majoritatea revoluționarilor bulgari erau primiți în țară. În 1876, pe fondul ostilităților dintre turci și turci, marile puteri negociau, rușii ca protectori ai ortodoxismului intervenind împotriva Porții. România trebuia să se folosească de aceasta criză în favoarea ei, pentru a intra în război și a-și cuceri independența. Carol și-a jucat onoarea și poziția sa din viitor când a decis să implice țara în conflictul ruso-turc. Negocierile cu rușii pentru a intra in război au durat mult, deoarece se punea și problema recuperării Basarabiei. În 1877 lucrurile se precipită, convenția româno-rusă a fost semnată, armatele rusești aveau liberă trecere pe teritoriul românesc. La 9 mai s-a votat independența, iar a doua zi (10 mai) Carol a proclamat-o și a preluat conducere armatei. Rușii s-au opus însă elanului românesc și a participării efective a armatei române la lupte. La 25 iunie țarul Alexandru al II-lea al Rusiei a făcut o vizită Principelui Carol și Elisabetei, care l-au primit extrem de bine. După doua luni vine momentul intervenției propriu zise. Marele Duce Nicolae îl îndeamnă pe Carol să treacă Dunărea. Apoi țarul i-a oferit comanda supremă a tuturor trupelor ruso-române.   
Elisabeta – Mama răniților:
În acest timp Elisabeta, ajutată de doctorul Davila (era inspector al serviciilor sanitare) și de alți medici s-a ocupat de organizarea spitalelor și de crearea unui serviciu de ambulanță. Cartierul general era Sala Palatului din București care devine un atelier în care doamnele din marea aristocrație română, dar și femeile simple făceau pansamente, tifoane, cămăși, cearceafuri. Elisabeta a construit cu ajutorul banilor veniți de la curțile germane două barăci cu câte o sută de paturi în curtea reședinței de la Cotroceni; mica gară folosită de cei din palat a fost transformată intr-un ambulatoriu de 18 paturi – cu sprijinul mamei lui Carol care a trimis tot materialul necesar. Aristocrația îi urmează exemplul și peste tot apar spitale de campanie, la Ploiești prin principesa Cantacuzino, la Iași prin Maria Rosetti Roznovanu. Elisabeta se ocupa in aceeași măsură de toți pacienții, fie că erau ruși, turci, sau români. În acest timp ea acorda și audiențe, asista la ceremoniile publice, întâmpina personalitățile, mai ales cele venite din Rusia. În urma victoriei finale prestigiul principatelor a crescut, iar mesajele de simpatie si telegrafele de felicitare veneau de peste tot. Carol a fost decorat de Țar cu ordinul Sf. Andrei, împăratul Germaniei îi acorda Ordinul casei sale, Elisabeta primind ordinul rusesc Sf. Ecaterina și recunoștința unui întreg popor care o va numi Mama răniților. După acest episod Elisabeta s-a retras din viața publica, întorcându-se in cochilia sa, ocupându-se in continuare de flori pasări, de cărți și de poezie, căci i se părea o nenorocire, o anomalie ca o femeie să fie obligată să participe la viața publică.  Încoronarea lui Carol și a Elisabetei:
  În jurul anului 1880 va fi recunoscută independența României pe plan internațional. Familia princiara primește titlul de Alteță Regală, iar ziua de 10 mai devine sărbătoare națională. La 14 martie 1881 se face înălțarea României la gradul de regat. Pe 10 mai se face încoronarea, într-o ceremonie fastuoasă (coroana regelui Carol a fost făcută din fierul de la un tun folosit in timpul luptelor; coroana reginei era foarte ușoara, simpla dar lucrata frumos in aur curat) , la care a fost prezentă toată clasa politică românească, Carol și Elisabeta devenind regele, respectiv regina României.  
Cazul Vacarescu, exilul reginei și căsătoria prințului moștenitor:
  Elena Văcărescu era una din domnișoarele de companie ale Elisabetei și datorită inteligentei sale și a talentului sau literar – recunoscut la Paris chiar de Victor Hugo – ajunge in scurt timp să fie preferata reginei cu care are o relație foarte apropiata de prietenie. Elisabeta avea și o înclinație spre misticism și ocultism, organizând ședințe de spiritism in timpul cărora vorbea cu fiica ei Maria prin intermediul Elenei care s-a dovedit a fi un foarte bun medium. Ferdinand care trăia la palat avea pe atunci 23 de ani si era un tânăr parcă prea cuminte. Scânteia s-a aprins și cei doi tineri s-au îndrăgostit, încurajați și de atitudinea permisiva a Elisabetei. Însă principele moștenitor nu se putea căsători cu Elena Văcărescu (deși aceasta a dovedit ca si prin venele ei curge sânge nobil și vechi) iar Carol s-a opus vehement, acest lucru provocând o disensiune între cei doi soți. Pretinzând că este bolnavă Elisabeta pleacă in Veneția insă tot in compania Elenei, ajunge apoi la Milano, la Paris, unde se desparte de Elena, care pleacă înainte de venire lui Carol acolo. Regina pleacă apoi în Pallaza unde stă pană în mai 1892, Carol vizitând-o destul de des. Din august 1892 se duce la castelul Segenhaus unde rămâne pană in august 1894. Între timp Carol îi găsește o soție lui Ferdinand și anume pe Maria principesa din Anglia, nepoata reginei Victoria și fiica Marii Ducese a Rusiei – probabil cea mai bună partidă a momentului respectiv, dar și cea mai frumoasă principesă a Europei timpului său. Logodna celor doi se oficiază în 1892 la Potsdam. La 10 septembrie 1894 când vine la Sinaia regina găsește totul schimbat, aici locuia acum Maria care dăduse naștere la doi copii deja – Carol și Elisabeta. În scurt timp cuplul regal își serbează nunta de argint.  
Regina poetă Carmen Sylva si activitatea sa de mecenat artistic  :
Probabil ca activitatea care-i plăcea cel mai mult Elisabetei era scrisul. Creațiile sale literare au fost publicate sub pseudonimul Carmen Sylva, ea cunoscând astfel consacrarea artistică. Deși avea un mare talent literar, operele sale (poezie, romane, opere dramatice) par nefinisate, căci purtată de valurile imaginației ea nu se mai întorcea sa retușeze creația; aceasta și datorită unui crez artistic declarat – acela conform căruia creația artistica e un lucru spontan, la care nu trebuie să lucrezi foarte mult pentru ca-i răpești din frumusețe. Ea organiza la Sinaia cenacluri și serate culturale pe care le patrona. Strângea pe lângă ea artiști și oameni talentați ai vremii. L-a invitat la Sinaia pe George Enescu, considerat un copil-minune al muzicii. Ea l-a sprijinit pe Enescu pe tot parcursul vieții ei. A avut relații de prietenie cu Vasile Alecsandri, pe care-l ajută când acesta se afla intr-o situație precară, cu Titu Maiorescu, cu pictorul Nicolae Grigorescu pe care-l sprijini și-l ajută sa-și vândă tablourile. S-a întâlnit și cu Eminescu pe care îl admira mult; deși acesta refuză ajutorul dat de regină, Elisabeta îl va ajuta, sub anonimat, să-și plătească internarea la sanatoriu.
Sfârșitul lui Carol și Elisabetei:
   În 1914 regele Carol se afla foarte aproape de moarte. Slăbit și aproape lipsit de puteri a asistat la începutul a ceea ce va fi Primul Război Mondial. Atașamentul și loialitatea sa fața de patria mamă au fost din nou puse la grea încercare într-un mediu filoantantist, în care unicul susținător al germanilor era conservatorul Petre P. Carp. Regele a murit la 27 septembrie 1914. Elisabeta,copleșită de această pierdere și simțind ca viața sa nu mai are nici un rost, s-a retras la mănăstire, așteptându-și sfârșitul, care a venit la data de 18 februarie 1916. 
Concluzii :
Carol I, prințul străin, care îndată ce a pus piciorul pe plaiul românesc a spus că el nu mai este german ci român, a reușit sa țina frâiele puterii în mâinile sale pentru mai bine de patruzeci de ani. El s-a impus în situații grele și a avut curajul și înțelepciunea să treacă cu bine de încercările grele ale domniei sale, care nu au fost puține la număr. Deși la început nu a fost iubit, ba chiar disprețuit, datorită originii și a firii sale reci și închise, el a devenit eroul sub comanda căruia romanii au luptat pentru independență. Deși persoana ei a fost controversată, Elisabeta a fost o regină unică în felul ei, soție devotată, mamă a răniților, artistă și protectoare a artelor. Deși s-a ferit să se implice in viața politic, ea era implicată activ în viața socială, organizând spitale, fundații de întrajutorare, organizații cu scopuri caritabile etc. Familia regală a constituit un model pentru societate, începând cu aristocrația și terminând cu categoriile de oameni simpli, longevitatea și stabilitatea relației lor fiind demnă de toată admirația.   

Primirea propunerii de a fi principele României și primele sale impresii despre țară

Anul 1865 îl găsește pe Carol plin de griji și plictisit de viața lipsită de evenimente din Berlin, dar soarta îi pregătea o mare schimbare. Se poate spune că starea de spirit in care se găsea prințul in momentul întâlnirii cu I. C. Brătianu, reprezentantul statului român, l-a ajutat in luarea unei decizii care i-a schimbat definitiv viața. Se spune că în timpul discuției cu Brătianu, prințul a deschis un atlas geografic și a observat că dacă trasezi o linie din Anglia pană în India aceasta trece prin România, care va fi deci o țara foarte importantă a Europei. Altă istorioară care a circulat la acel moment era legata de o discuție pe care Carol a avut-o cu Otto von Bismarck, acesta sfătuindu-l să nu accepte propunerea făcând și o presupunere, că el va fi alungat de pe tron după 3-4 ani. Totuși, Carol care avea atunci 27 de ani, a acceptat propunerea de a ocupa tronul României, fără nici o garanție de la marile puteri, în afară de Franța lui Napoleon al III-lea. Principele avea un puternic aliat la curtea lui Napoleon al III-lea în persoana Hortensiei Cornu, o apropiată a acestuia, care-l recomandă împăratului, acesta având care are o atitudine favorabilă fața de acest proiect. Deși Napoleon al III-lea îl recunoaște pe Carol (cu care era de altfel înrudit prin bunica sa Ștefania, copil de suflet al lui Napoleon Bonaparte) în postura sa de principe al României, el nu i-a acordat însă întregul său sprijin, dar l-a pus în gardă față de Rusia și Anglia care se opuneau acestei numiri. Din Prusia, Bismarck s-a arătat total ostil proiectului. Este greu de stabilit în aceste condiții care au fost motivele care au împins o fire precaută, cumpătată și dominată de rigoarea caracteristică spiritului german să ia o astfel de decizie, prin care destinul sau va fi legat iremediabil de cel al unei țări pe care nu o cunoștea încă. Dintr-o măsură de precauție Carol a călătorit incognito, pe pașaport numindu-se Karl Hettingen. Drumul spre România nu a fost lipsit însă de peripeții, prințul fiind recunoscut în gara din Salzburg, cu toate ca purta ochelari, de doi ofițeri, foști colegi de-ai săi, unul dintre ei chiar strigându-l pe nume. Carol și-a păstrat sângele rece, nu a răspuns, ci s-a amestecat printre oamenii din gară, urcând apoi degrabă în tren. Primele impresii ale prințului la intrarea in țară nu au fost chiar bune. El a călătorit de la intrarea în țară pană la București într-o căruța (spre a nu atrage atenția) și a putut astfel observa orașele și satele prin care au trecut. El a fost mirat de numărul mic al orașelor întâlnite și de lipsa de organizare care le guverna, fiind obișnuit cu frumoasele orașe de pe valea Rinului. S-a bucurat văzând cu câtă căldură îl primeau țăranii, care recunoscându-l se înclinau, iar boierii ieșeau afară din conacele lor și-l salutau. În timpul acestei călătorii și-a dat seama că va trebui să aducă multe schimbări și ca-l așteaptă o sarcină grea, situația din țara nefiind deloc roz. Tot pe parcursul acestei calatorii, principele și-a promis sa nu plece din țară până nu va introduce drumul de fier (a fost impulsionat probabil și de o întâmplare deloc plăcută - ruperea unei roți de la căruță). La 10 mai 1866 ajunge în București, unde este primit cu pâine și sare. Carol jură credință constituției și ține un discurs scurt, dar foarte emoționant, sărutând chiar pământul românesc.   

Monarhia în România

Contextul intern al venirii la tron a lui Carol:
Pe fondul instabilității interne care s-a instalat odată cu abdicarea forțată a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, abdicare de care a fost responsabilă „monstruoasa coaliție”, a apărut ideea (mai veche de altfel) aducerii unui prinț străin. Sensul unei astfel de acțiuni era de a contracara poziția potrivnică formării statului român unitar, existentă în rândul imperiilor vecine care erau obișnuite să domine spațiul românesc. Prin punerea în fruntea României a unui reprezentant din dinastiile recunoscute în Europa, se făcea pe placul unora dintre acești puternici potrivnici. Agitația internă a fost urmată și de una externă – unele puteri străine ridicau întrebarea dacă unirea celor două principate române ar mai putea fi recunoscută în continuare. Rusia chiar sprijinea zgomotos tendințele separatiste, organizând manifestații la Iași, la care a participat chiar mitropolitul Moldovei. În consecință, pentru a depăși cât mai repede aceste momente de nesiguranța politică, românii au urmat exemplul grecesc și au propus aducerea unui principe străin. În acest sens i s-au făcut propuneri prințului de Flandra, mezinul regelui Leopold I al Belgiei. Acesta însă refuză, neavând garanția marilor puteri, astfel că după mai multe discuții s-a hotărât aducerea in țară a prințului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Astfel, marile puteri ar fi fost puse in fata faptului împlinit, iar unitatea națională ar fi fost păstrată. Totuși, din precauție, planul a fost păstrat secret, până ce noul domn a fost adus in țară, cu sprijinul Franței, simpatizantă a unui stat unitar român, după care a început procesul anevoios de recunoaștere internaționala a domniei lui Carol I. 
Carol de Hohenzollern – viața sa înainte de domnie:
Principele Carol s-a născut la 7 aprilie 1839 fiind al doilea fiu al prințului Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen si al prințesei Josefina de Baden si a avut o copilărie liniștită petrecuta in domeniul familiei de la Sigmaringen. Apoi petrece cu frații săi mai tineri un timp mai îndelungat în Dresda, într-un institut de educație militară. Din 1857 pana în 1866 a fost ofițer în Berlin, făcând parte la început din garda de artilerie, iar mai târziu în regimentul al doilea de dragoni. Și-a întrerupt serviciul de doua ori călătorind în S Franței, Spania și în Africa de N. A doua oară a stat in Bonn un semestru întreg ca să studieze. A mai făcut calatorii mai scurte în Anglia, Portugalia, Paris, în zona Rinului și în Elveția. În 1862 preia comanda diviziei XIV din Düsseldorf, unde s-a întors ca guvernator al provinciilor renane și al Wesfaliei, după ce a primit a fi ministru președinte al Prusiei de la 1859 la 1862 la rugămintea prietenului său prințul regent Wilhelm. Carol nu se simțea bine in atmosfera reacționară a societății berlineze. Anii aceștia care au părut a fi pustii și grei au avut o mare însemnătate pentru viața sa de mai apoi. A legat relații intime cu familia regală a Prusiei, totuși nu a avut niciodata legături de prietenie cu Bismark, conducătorul politic al Prusiei (cancelarul i-a purtat chiar dușmănie principelui pentru ca pe vremea războiului franco – prusac acesta a simpatizat cu Franța). Prin 1863 se părea că viitorul său se va decide înspre Franța, Napoleon poftindu-l sa stea la el și era cât pe ce să-i aranjeze o căsătorie cu o rudă, dar pentru ca regele Wilhelm nu și-a dat acordul, aceasta nu s-a mai realizat. În timpul războiului in 1864 a fost ofițer de ordonanța al prințului de coroană ceea ce i-a permis să urmărească și să participe direct la toate evenimentele conflagrației. De la 8 februarie până la 15 mai a stat în Schleswig-Holstein, a făcut cu statul major toate drumurile și a participat la lupte.
  

Totalul afișărilor de pagină