Elisabeta de Wied – viața ei dinainte de a fi principesa României:
Elisabeta, principesă de Wied, avea 26 de ani când a devenit principesă de România. Era înaltă și bine făcută, cu ochi albaștri și nesiguri. Fiind fiica prințului Wilhelm de Wied și a principesei Maria de Wied, avusese parte de o educație strictă și severă după binecunoscutul model german, din care nu lipseau corecțiile făcute cu ajutorul cravașei. Astfel firea ei vioaie s-a transformat într-una timidă și meditativă, fiind aplecată către studiu. Ea a avut parte de o educație aleasă și, cu toate că nu a excelat in studiul științelor, a dat dovadă de un adevărat talent în domeniul învățării limbilor străine, vorbind cu ușurință engleza, franceza, italiana, rusa și, mai târziu, româna. A călătorit în Franța, Italia, Rusia – la Moscova și la Sankt Petersburg, unde mătușa sa era Mare Ducesă. A luat și lecții de desen și avea un talent literar dezvoltat, ea publicând mai târziu sub pseudonimul Carmen Sylva. Copilăria ei nu a fost dintre cele mai fericite și asta din cauza suferinței în care era înconjurat castelul de la Neuwied, mama sa fiind bolnavă adeseori, la fel ca tatăl și fratele ei mai mic – de care se va desparți prematur. Era silitoare din fire si i-a plăcut mult învățătura, dar la fel de mult îi plăcea să-i învețe pe alții, astfel că își dorea să fie învățătoare. mai ales că nu mai spera să se căsătorească. Sensibilitatea, educația ei riguroasă precum și originalitatea, spontaneitatea ei au făcut-o să fie o regină aparte, o figură uneori neînțeleasă și controversată dar plină de farmec.
Cererea în căsătorie și adaptarea :
Cererea în căsătorie de la Carol a venit în vremea în care Elisabeta se resemnase deja cu ideea ca va rămâne necăsătorită lucru care nu o speria defel pe principesă. Foarte încântată de propunere a fost și mama prințesei care era o fire ambițioasă și își dorea să o vadă pe fata ei pe unul din tronurile europene. Nu putem știi care au fost motivele care au determinat-o pe Elisabeta să accepte a fi soția lui Carol – căci nu a fost vorba de dragoste la prima vedere, după cum a recunoscut chiar principesa in scrierile sale de mai târziu – dar un rol important l-a avut discuția avută cu Carol în care acesta îi povestea despre România, trezindu-i curiozitatea atât de vie a acestei firi visătoare. Prima sa impresie despre București nu a fost deloc una favorabilă din cauza aglomerației și a mizeriei de pe străzile capitalei, dar mai târziu ea a descoperit în acest oraș străduțe pitorești și sute de bisericuțe care îi aminteau vag de Moscova. Adaptarea a fost cam grea pentru ca imediat ce a ajuns ea s-a îmbolnăvit de rujeolă, acest lucru imobilizând-o pentru un timp. Imediat după această perioadă ea s-a arătat dornică să cunoască București-ul, străbătând străzile micuțe intr-un cupeu deschis alături de o doamnă de onoare. Apoi au început obligațiile: participa la inaugurarea Facultății de Medicină a Universității din București. Se arată dornică să cunoască elita intelectuală dar și pe cea socială astfel ca prima lună la București și-a petrecut-o dând audiențe. Neștiind de vasta sa pregătire intelectuală ea a fost judecată nedrept, neînțeleasă și s-a izolat pentru moment, fiind și prost sfătuită de o rudă pe care o luase cu sine la București. Ea s-a ascuns cu săptămânile în apartamentele sale. Acest lucru a avut numeroase consecințe nefaste asupra imaginii sale publice. În societatea românească, orientalizată, dominata de moravuri ușoare (unde divorțul se pronunța atât de ușor) ea, principesa germana, protestantă, era privită ca o puritană rigidă și frigidă. Circulau foarte multe bârfe, remarci răutăcioase la adresa relației dintre cei doi soți, cunoscut fiind faptul ca relația lor nu era una tocmai pasională.
Situația politica tensionată pe plan intern dar și extern :
Situația politică din țară nu era deloc destinsă; la doar o lună după venirea în țară a tinerilor căsătoriți atmosfera s-a degradat teribil, Carol fiind atacat de presă in timp ce opoziția ducea o campanie acerbă împotriva guvernului dar și a suveranului. Aceste lucruri, plus problemele legate de antreprenorii străini de la căile ferate românești, care nu mai voiau să-și respecte angajamentele, aproape că l-au făcut să abdice pe Carol. Noul război franco-prusac izbucnit în 1870 a complicat lucrurile, opinia publică filofranceză fiind împotriva atașamentului lui Carol față de patria-mamă, unde Leopold, fratele său era sprijinit de Bismarck pentru a ocupa tronul Spaniei. Elisabeta s-a adaptat situației și și-a concentrat energia în reorganizarea așezămintelelor de caritate pe care le patrona. Unul dintre proiectele vizate a fost Azilul Elena Doamna – fondat de Elena Cuza în 1862 pentru a aduna și crește orfanii – unde noua doamnă ia inițiativa unei subscripții naționale pentru terminarea construcției azilului și a unei capele unde să-și exercite pasiunea pentru profesorat. Ea a observat că nu existau manuale și nici cărți populare în limba română. Se apucă să învețe limba româna sub îndrumarea lui August Treboniu Laurian, făcând progrese rapide în această direcție.
Copilul mult așteptat și un moștenitor pentru tron:
Cea mai mare problema a cuplului princiar era faptul ca nu reușeau sa aibă un copil, care să fie si moștenitor al tronului. După reglementările constituției din 1866 moștenitorul tronului trebuia să fie neapărat de sex masculin. La 27 septembrie principesa Elisabeta aduse pe lume un copil, o fetiță care va fi botezată în rit ortodox cu numele Maria. Ea va fi deosebit de precoce din punct de vedere intelectual și de o mare drăgălășenie. Dar acest copil care a înseninat viața lui Carol și a Elisabetei s-a stins din viață la vârsta de doar patru ani, datorită unei epidemii de scarlatină care a bântuit capitala. Funeraliile care au avut loc au fost fastuoase. Moartea prematură a copilului mult așteptat a adus o distanțare între cei doi soți, între ei instalându-se o mare tăcere. Speranța că vor avea un copil, mai ales un moștenitor la tron, s-a diminuat considerabil o dată cu trecerea anilor, ceea ce a dus, în cele din urmă, la desemnarea lui Ferdinand ca moștenitor al tronului. Acesta era fiul lui Leopold, fratele lui Carol, și avea pe atunci doar 16 ani fiind un tânăr timid, blond cu ochii albaștri, cunoscut în familie ca „Nando”. Tânărul, pasionat de botanică, nu părea a fi prea interesat de tronul României. El va fi adus la București, unde va sta sub supravegherea strictă a unchiului său și unde va începe lecțiile de limba română.
Războiul de independență :
În toamna anului 1875 insurecțiile antiotomane ajung până la Dunăre și chiar la nord de ea, căci majoritatea revoluționarilor bulgari erau primiți în țară. În 1876, pe fondul ostilităților dintre turci și turci, marile puteri negociau, rușii ca protectori ai ortodoxismului intervenind împotriva Porții. România trebuia să se folosească de aceasta criză în favoarea ei, pentru a intra în război și a-și cuceri independența. Carol și-a jucat onoarea și poziția sa din viitor când a decis să implice țara în conflictul ruso-turc. Negocierile cu rușii pentru a intra in război au durat mult, deoarece se punea și problema recuperării Basarabiei. În 1877 lucrurile se precipită, convenția româno-rusă a fost semnată, armatele rusești aveau liberă trecere pe teritoriul românesc. La 9 mai s-a votat independența, iar a doua zi (10 mai) Carol a proclamat-o și a preluat conducere armatei. Rușii s-au opus însă elanului românesc și a participării efective a armatei române la lupte. La 25 iunie țarul Alexandru al II-lea al Rusiei a făcut o vizită Principelui Carol și Elisabetei, care l-au primit extrem de bine. După doua luni vine momentul intervenției propriu zise. Marele Duce Nicolae îl îndeamnă pe Carol să treacă Dunărea. Apoi țarul i-a oferit comanda supremă a tuturor trupelor ruso-române.
Elisabeta – Mama răniților:
În acest timp Elisabeta, ajutată de doctorul Davila (era inspector al serviciilor sanitare) și de alți medici s-a ocupat de organizarea spitalelor și de crearea unui serviciu de ambulanță. Cartierul general era Sala Palatului din București care devine un atelier în care doamnele din marea aristocrație română, dar și femeile simple făceau pansamente, tifoane, cămăși, cearceafuri. Elisabeta a construit cu ajutorul banilor veniți de la curțile germane două barăci cu câte o sută de paturi în curtea reședinței de la Cotroceni; mica gară folosită de cei din palat a fost transformată intr-un ambulatoriu de 18 paturi – cu sprijinul mamei lui Carol care a trimis tot materialul necesar. Aristocrația îi urmează exemplul și peste tot apar spitale de campanie, la Ploiești prin principesa Cantacuzino, la Iași prin Maria Rosetti Roznovanu. Elisabeta se ocupa in aceeași măsură de toți pacienții, fie că erau ruși, turci, sau români. În acest timp ea acorda și audiențe, asista la ceremoniile publice, întâmpina personalitățile, mai ales cele venite din Rusia. În urma victoriei finale prestigiul principatelor a crescut, iar mesajele de simpatie si telegrafele de felicitare veneau de peste tot. Carol a fost decorat de Țar cu ordinul Sf. Andrei, împăratul Germaniei îi acorda Ordinul casei sale, Elisabeta primind ordinul rusesc Sf. Ecaterina și recunoștința unui întreg popor care o va numi Mama răniților. După acest episod Elisabeta s-a retras din viața publica, întorcându-se in cochilia sa, ocupându-se in continuare de flori pasări, de cărți și de poezie, căci i se părea o nenorocire, o anomalie ca o femeie să fie obligată să participe la viața publică. Încoronarea lui Carol și a Elisabetei:
În jurul anului 1880 va fi recunoscută independența României pe plan internațional. Familia princiara primește titlul de Alteță Regală, iar ziua de 10 mai devine sărbătoare națională. La 14 martie 1881 se face înălțarea României la gradul de regat. Pe 10 mai se face încoronarea, într-o ceremonie fastuoasă (coroana regelui Carol a fost făcută din fierul de la un tun folosit in timpul luptelor; coroana reginei era foarte ușoara, simpla dar lucrata frumos in aur curat) , la care a fost prezentă toată clasa politică românească, Carol și Elisabeta devenind regele, respectiv regina României.
Cazul Vacarescu, exilul reginei și căsătoria prințului moștenitor:
Elena Văcărescu era una din domnișoarele de companie ale Elisabetei și datorită inteligentei sale și a talentului sau literar – recunoscut la Paris chiar de Victor Hugo – ajunge in scurt timp să fie preferata reginei cu care are o relație foarte apropiata de prietenie. Elisabeta avea și o înclinație spre misticism și ocultism, organizând ședințe de spiritism in timpul cărora vorbea cu fiica ei Maria prin intermediul Elenei care s-a dovedit a fi un foarte bun medium. Ferdinand care trăia la palat avea pe atunci 23 de ani si era un tânăr parcă prea cuminte. Scânteia s-a aprins și cei doi tineri s-au îndrăgostit, încurajați și de atitudinea permisiva a Elisabetei. Însă principele moștenitor nu se putea căsători cu Elena Văcărescu (deși aceasta a dovedit ca si prin venele ei curge sânge nobil și vechi) iar Carol s-a opus vehement, acest lucru provocând o disensiune între cei doi soți. Pretinzând că este bolnavă Elisabeta pleacă in Veneția insă tot in compania Elenei, ajunge apoi la Milano, la Paris, unde se desparte de Elena, care pleacă înainte de venire lui Carol acolo. Regina pleacă apoi în Pallaza unde stă pană în mai 1892, Carol vizitând-o destul de des. Din august 1892 se duce la castelul Segenhaus unde rămâne pană in august 1894. Între timp Carol îi găsește o soție lui Ferdinand și anume pe Maria principesa din Anglia, nepoata reginei Victoria și fiica Marii Ducese a Rusiei – probabil cea mai bună partidă a momentului respectiv, dar și cea mai frumoasă principesă a Europei timpului său. Logodna celor doi se oficiază în 1892 la Potsdam. La 10 septembrie 1894 când vine la Sinaia regina găsește totul schimbat, aici locuia acum Maria care dăduse naștere la doi copii deja – Carol și Elisabeta. În scurt timp cuplul regal își serbează nunta de argint.
Regina poetă Carmen Sylva si activitatea sa de mecenat artistic :
Probabil ca activitatea care-i plăcea cel mai mult Elisabetei era scrisul. Creațiile sale literare au fost publicate sub pseudonimul Carmen Sylva, ea cunoscând astfel consacrarea artistică. Deși avea un mare talent literar, operele sale (poezie, romane, opere dramatice) par nefinisate, căci purtată de valurile imaginației ea nu se mai întorcea sa retușeze creația; aceasta și datorită unui crez artistic declarat – acela conform căruia creația artistica e un lucru spontan, la care nu trebuie să lucrezi foarte mult pentru ca-i răpești din frumusețe. Ea organiza la Sinaia cenacluri și serate culturale pe care le patrona. Strângea pe lângă ea artiști și oameni talentați ai vremii. L-a invitat la Sinaia pe George Enescu, considerat un copil-minune al muzicii. Ea l-a sprijinit pe Enescu pe tot parcursul vieții ei. A avut relații de prietenie cu Vasile Alecsandri, pe care-l ajută când acesta se afla intr-o situație precară, cu Titu Maiorescu, cu pictorul Nicolae Grigorescu pe care-l sprijini și-l ajută sa-și vândă tablourile. S-a întâlnit și cu Eminescu pe care îl admira mult; deși acesta refuză ajutorul dat de regină, Elisabeta îl va ajuta, sub anonimat, să-și plătească internarea la sanatoriu.
Sfârșitul lui Carol și Elisabetei:
În 1914 regele Carol se afla foarte aproape de moarte. Slăbit și aproape lipsit de puteri a asistat la începutul a ceea ce va fi Primul Război Mondial. Atașamentul și loialitatea sa fața de patria mamă au fost din nou puse la grea încercare într-un mediu filoantantist, în care unicul susținător al germanilor era conservatorul Petre P. Carp. Regele a murit la 27 septembrie 1914. Elisabeta,copleșită de această pierdere și simțind ca viața sa nu mai are nici un rost, s-a retras la mănăstire, așteptându-și sfârșitul, care a venit la data de 18 februarie 1916.
Cererea în căsătorie și adaptarea :
Cererea în căsătorie de la Carol a venit în vremea în care Elisabeta se resemnase deja cu ideea ca va rămâne necăsătorită lucru care nu o speria defel pe principesă. Foarte încântată de propunere a fost și mama prințesei care era o fire ambițioasă și își dorea să o vadă pe fata ei pe unul din tronurile europene. Nu putem știi care au fost motivele care au determinat-o pe Elisabeta să accepte a fi soția lui Carol – căci nu a fost vorba de dragoste la prima vedere, după cum a recunoscut chiar principesa in scrierile sale de mai târziu – dar un rol important l-a avut discuția avută cu Carol în care acesta îi povestea despre România, trezindu-i curiozitatea atât de vie a acestei firi visătoare. Prima sa impresie despre București nu a fost deloc una favorabilă din cauza aglomerației și a mizeriei de pe străzile capitalei, dar mai târziu ea a descoperit în acest oraș străduțe pitorești și sute de bisericuțe care îi aminteau vag de Moscova. Adaptarea a fost cam grea pentru ca imediat ce a ajuns ea s-a îmbolnăvit de rujeolă, acest lucru imobilizând-o pentru un timp. Imediat după această perioadă ea s-a arătat dornică să cunoască București-ul, străbătând străzile micuțe intr-un cupeu deschis alături de o doamnă de onoare. Apoi au început obligațiile: participa la inaugurarea Facultății de Medicină a Universității din București. Se arată dornică să cunoască elita intelectuală dar și pe cea socială astfel ca prima lună la București și-a petrecut-o dând audiențe. Neștiind de vasta sa pregătire intelectuală ea a fost judecată nedrept, neînțeleasă și s-a izolat pentru moment, fiind și prost sfătuită de o rudă pe care o luase cu sine la București. Ea s-a ascuns cu săptămânile în apartamentele sale. Acest lucru a avut numeroase consecințe nefaste asupra imaginii sale publice. În societatea românească, orientalizată, dominata de moravuri ușoare (unde divorțul se pronunța atât de ușor) ea, principesa germana, protestantă, era privită ca o puritană rigidă și frigidă. Circulau foarte multe bârfe, remarci răutăcioase la adresa relației dintre cei doi soți, cunoscut fiind faptul ca relația lor nu era una tocmai pasională.
Situația politica tensionată pe plan intern dar și extern :
Situația politică din țară nu era deloc destinsă; la doar o lună după venirea în țară a tinerilor căsătoriți atmosfera s-a degradat teribil, Carol fiind atacat de presă in timp ce opoziția ducea o campanie acerbă împotriva guvernului dar și a suveranului. Aceste lucruri, plus problemele legate de antreprenorii străini de la căile ferate românești, care nu mai voiau să-și respecte angajamentele, aproape că l-au făcut să abdice pe Carol. Noul război franco-prusac izbucnit în 1870 a complicat lucrurile, opinia publică filofranceză fiind împotriva atașamentului lui Carol față de patria-mamă, unde Leopold, fratele său era sprijinit de Bismarck pentru a ocupa tronul Spaniei. Elisabeta s-a adaptat situației și și-a concentrat energia în reorganizarea așezămintelelor de caritate pe care le patrona. Unul dintre proiectele vizate a fost Azilul Elena Doamna – fondat de Elena Cuza în 1862 pentru a aduna și crește orfanii – unde noua doamnă ia inițiativa unei subscripții naționale pentru terminarea construcției azilului și a unei capele unde să-și exercite pasiunea pentru profesorat. Ea a observat că nu existau manuale și nici cărți populare în limba română. Se apucă să învețe limba româna sub îndrumarea lui August Treboniu Laurian, făcând progrese rapide în această direcție.
Copilul mult așteptat și un moștenitor pentru tron:
Cea mai mare problema a cuplului princiar era faptul ca nu reușeau sa aibă un copil, care să fie si moștenitor al tronului. După reglementările constituției din 1866 moștenitorul tronului trebuia să fie neapărat de sex masculin. La 27 septembrie principesa Elisabeta aduse pe lume un copil, o fetiță care va fi botezată în rit ortodox cu numele Maria. Ea va fi deosebit de precoce din punct de vedere intelectual și de o mare drăgălășenie. Dar acest copil care a înseninat viața lui Carol și a Elisabetei s-a stins din viață la vârsta de doar patru ani, datorită unei epidemii de scarlatină care a bântuit capitala. Funeraliile care au avut loc au fost fastuoase. Moartea prematură a copilului mult așteptat a adus o distanțare între cei doi soți, între ei instalându-se o mare tăcere. Speranța că vor avea un copil, mai ales un moștenitor la tron, s-a diminuat considerabil o dată cu trecerea anilor, ceea ce a dus, în cele din urmă, la desemnarea lui Ferdinand ca moștenitor al tronului. Acesta era fiul lui Leopold, fratele lui Carol, și avea pe atunci doar 16 ani fiind un tânăr timid, blond cu ochii albaștri, cunoscut în familie ca „Nando”. Tânărul, pasionat de botanică, nu părea a fi prea interesat de tronul României. El va fi adus la București, unde va sta sub supravegherea strictă a unchiului său și unde va începe lecțiile de limba română.
Războiul de independență :
În toamna anului 1875 insurecțiile antiotomane ajung până la Dunăre și chiar la nord de ea, căci majoritatea revoluționarilor bulgari erau primiți în țară. În 1876, pe fondul ostilităților dintre turci și turci, marile puteri negociau, rușii ca protectori ai ortodoxismului intervenind împotriva Porții. România trebuia să se folosească de aceasta criză în favoarea ei, pentru a intra în război și a-și cuceri independența. Carol și-a jucat onoarea și poziția sa din viitor când a decis să implice țara în conflictul ruso-turc. Negocierile cu rușii pentru a intra in război au durat mult, deoarece se punea și problema recuperării Basarabiei. În 1877 lucrurile se precipită, convenția româno-rusă a fost semnată, armatele rusești aveau liberă trecere pe teritoriul românesc. La 9 mai s-a votat independența, iar a doua zi (10 mai) Carol a proclamat-o și a preluat conducere armatei. Rușii s-au opus însă elanului românesc și a participării efective a armatei române la lupte. La 25 iunie țarul Alexandru al II-lea al Rusiei a făcut o vizită Principelui Carol și Elisabetei, care l-au primit extrem de bine. După doua luni vine momentul intervenției propriu zise. Marele Duce Nicolae îl îndeamnă pe Carol să treacă Dunărea. Apoi țarul i-a oferit comanda supremă a tuturor trupelor ruso-române.
Elisabeta – Mama răniților:
În acest timp Elisabeta, ajutată de doctorul Davila (era inspector al serviciilor sanitare) și de alți medici s-a ocupat de organizarea spitalelor și de crearea unui serviciu de ambulanță. Cartierul general era Sala Palatului din București care devine un atelier în care doamnele din marea aristocrație română, dar și femeile simple făceau pansamente, tifoane, cămăși, cearceafuri. Elisabeta a construit cu ajutorul banilor veniți de la curțile germane două barăci cu câte o sută de paturi în curtea reședinței de la Cotroceni; mica gară folosită de cei din palat a fost transformată intr-un ambulatoriu de 18 paturi – cu sprijinul mamei lui Carol care a trimis tot materialul necesar. Aristocrația îi urmează exemplul și peste tot apar spitale de campanie, la Ploiești prin principesa Cantacuzino, la Iași prin Maria Rosetti Roznovanu. Elisabeta se ocupa in aceeași măsură de toți pacienții, fie că erau ruși, turci, sau români. În acest timp ea acorda și audiențe, asista la ceremoniile publice, întâmpina personalitățile, mai ales cele venite din Rusia. În urma victoriei finale prestigiul principatelor a crescut, iar mesajele de simpatie si telegrafele de felicitare veneau de peste tot. Carol a fost decorat de Țar cu ordinul Sf. Andrei, împăratul Germaniei îi acorda Ordinul casei sale, Elisabeta primind ordinul rusesc Sf. Ecaterina și recunoștința unui întreg popor care o va numi Mama răniților. După acest episod Elisabeta s-a retras din viața publica, întorcându-se in cochilia sa, ocupându-se in continuare de flori pasări, de cărți și de poezie, căci i se părea o nenorocire, o anomalie ca o femeie să fie obligată să participe la viața publică. Încoronarea lui Carol și a Elisabetei:
În jurul anului 1880 va fi recunoscută independența României pe plan internațional. Familia princiara primește titlul de Alteță Regală, iar ziua de 10 mai devine sărbătoare națională. La 14 martie 1881 se face înălțarea României la gradul de regat. Pe 10 mai se face încoronarea, într-o ceremonie fastuoasă (coroana regelui Carol a fost făcută din fierul de la un tun folosit in timpul luptelor; coroana reginei era foarte ușoara, simpla dar lucrata frumos in aur curat) , la care a fost prezentă toată clasa politică românească, Carol și Elisabeta devenind regele, respectiv regina României.
Cazul Vacarescu, exilul reginei și căsătoria prințului moștenitor:
Elena Văcărescu era una din domnișoarele de companie ale Elisabetei și datorită inteligentei sale și a talentului sau literar – recunoscut la Paris chiar de Victor Hugo – ajunge in scurt timp să fie preferata reginei cu care are o relație foarte apropiata de prietenie. Elisabeta avea și o înclinație spre misticism și ocultism, organizând ședințe de spiritism in timpul cărora vorbea cu fiica ei Maria prin intermediul Elenei care s-a dovedit a fi un foarte bun medium. Ferdinand care trăia la palat avea pe atunci 23 de ani si era un tânăr parcă prea cuminte. Scânteia s-a aprins și cei doi tineri s-au îndrăgostit, încurajați și de atitudinea permisiva a Elisabetei. Însă principele moștenitor nu se putea căsători cu Elena Văcărescu (deși aceasta a dovedit ca si prin venele ei curge sânge nobil și vechi) iar Carol s-a opus vehement, acest lucru provocând o disensiune între cei doi soți. Pretinzând că este bolnavă Elisabeta pleacă in Veneția insă tot in compania Elenei, ajunge apoi la Milano, la Paris, unde se desparte de Elena, care pleacă înainte de venire lui Carol acolo. Regina pleacă apoi în Pallaza unde stă pană în mai 1892, Carol vizitând-o destul de des. Din august 1892 se duce la castelul Segenhaus unde rămâne pană in august 1894. Între timp Carol îi găsește o soție lui Ferdinand și anume pe Maria principesa din Anglia, nepoata reginei Victoria și fiica Marii Ducese a Rusiei – probabil cea mai bună partidă a momentului respectiv, dar și cea mai frumoasă principesă a Europei timpului său. Logodna celor doi se oficiază în 1892 la Potsdam. La 10 septembrie 1894 când vine la Sinaia regina găsește totul schimbat, aici locuia acum Maria care dăduse naștere la doi copii deja – Carol și Elisabeta. În scurt timp cuplul regal își serbează nunta de argint.
Regina poetă Carmen Sylva si activitatea sa de mecenat artistic :
Probabil ca activitatea care-i plăcea cel mai mult Elisabetei era scrisul. Creațiile sale literare au fost publicate sub pseudonimul Carmen Sylva, ea cunoscând astfel consacrarea artistică. Deși avea un mare talent literar, operele sale (poezie, romane, opere dramatice) par nefinisate, căci purtată de valurile imaginației ea nu se mai întorcea sa retușeze creația; aceasta și datorită unui crez artistic declarat – acela conform căruia creația artistica e un lucru spontan, la care nu trebuie să lucrezi foarte mult pentru ca-i răpești din frumusețe. Ea organiza la Sinaia cenacluri și serate culturale pe care le patrona. Strângea pe lângă ea artiști și oameni talentați ai vremii. L-a invitat la Sinaia pe George Enescu, considerat un copil-minune al muzicii. Ea l-a sprijinit pe Enescu pe tot parcursul vieții ei. A avut relații de prietenie cu Vasile Alecsandri, pe care-l ajută când acesta se afla intr-o situație precară, cu Titu Maiorescu, cu pictorul Nicolae Grigorescu pe care-l sprijini și-l ajută sa-și vândă tablourile. S-a întâlnit și cu Eminescu pe care îl admira mult; deși acesta refuză ajutorul dat de regină, Elisabeta îl va ajuta, sub anonimat, să-și plătească internarea la sanatoriu.
Sfârșitul lui Carol și Elisabetei:
În 1914 regele Carol se afla foarte aproape de moarte. Slăbit și aproape lipsit de puteri a asistat la începutul a ceea ce va fi Primul Război Mondial. Atașamentul și loialitatea sa fața de patria mamă au fost din nou puse la grea încercare într-un mediu filoantantist, în care unicul susținător al germanilor era conservatorul Petre P. Carp. Regele a murit la 27 septembrie 1914. Elisabeta,copleșită de această pierdere și simțind ca viața sa nu mai are nici un rost, s-a retras la mănăstire, așteptându-și sfârșitul, care a venit la data de 18 februarie 1916.
Concluzii :
Carol I, prințul străin, care îndată ce a pus piciorul pe plaiul românesc a spus că el nu mai este german ci român, a reușit sa țina frâiele puterii în mâinile sale pentru mai bine de patruzeci de ani. El s-a impus în situații grele și a avut curajul și înțelepciunea să treacă cu bine de încercările grele ale domniei sale, care nu au fost puține la număr. Deși la început nu a fost iubit, ba chiar disprețuit, datorită originii și a firii sale reci și închise, el a devenit eroul sub comanda căruia romanii au luptat pentru independență. Deși persoana ei a fost controversată, Elisabeta a fost o regină unică în felul ei, soție devotată, mamă a răniților, artistă și protectoare a artelor. Deși s-a ferit să se implice in viața politic, ea era implicată activ în viața socială, organizând spitale, fundații de întrajutorare, organizații cu scopuri caritabile etc. Familia regală a constituit un model pentru societate, începând cu aristocrația și terminând cu categoriile de oameni simpli, longevitatea și stabilitatea relației lor fiind demnă de toată admirația.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu