Pe fondul instabilității interne care s-a instalat odată cu abdicarea forțată a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, abdicare de care a fost responsabilă „monstruoasa coaliție”, a apărut ideea (mai veche de altfel) aducerii unui prinț străin. Sensul unei astfel de acțiuni era de a contracara poziția potrivnică formării statului român unitar, existentă în rândul imperiilor vecine care erau obișnuite să domine spațiul românesc. Prin punerea în fruntea României a unui reprezentant din dinastiile recunoscute în Europa, se făcea pe placul unora dintre acești puternici potrivnici. Agitația internă a fost urmată și de una externă – unele puteri străine ridicau întrebarea dacă unirea celor două principate române ar mai putea fi recunoscută în continuare. Rusia chiar sprijinea zgomotos tendințele separatiste, organizând manifestații la Iași, la care a participat chiar mitropolitul Moldovei. În consecință, pentru a depăși cât mai repede aceste momente de nesiguranța politică, românii au urmat exemplul grecesc și au propus aducerea unui principe străin. În acest sens i s-au făcut propuneri prințului de Flandra, mezinul regelui Leopold I al Belgiei. Acesta însă refuză, neavând garanția marilor puteri, astfel că după mai multe discuții s-a hotărât aducerea in țară a prințului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Astfel, marile puteri ar fi fost puse in fata faptului împlinit, iar unitatea națională ar fi fost păstrată. Totuși, din precauție, planul a fost păstrat secret, până ce noul domn a fost adus in țară, cu sprijinul Franței, simpatizantă a unui stat unitar român, după care a început procesul anevoios de recunoaștere internaționala a domniei lui Carol I.
Carol de Hohenzollern – viața sa înainte de domnie:
Principele Carol s-a născut la 7 aprilie 1839 fiind al doilea fiu al prințului Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen si al prințesei Josefina de Baden si a avut o copilărie liniștită petrecuta in domeniul familiei de la Sigmaringen. Apoi petrece cu frații săi mai tineri un timp mai îndelungat în Dresda, într-un institut de educație militară. Din 1857 pana în 1866 a fost ofițer în Berlin, făcând parte la început din garda de artilerie, iar mai târziu în regimentul al doilea de dragoni. Și-a întrerupt serviciul de doua ori călătorind în S Franței, Spania și în Africa de N. A doua oară a stat in Bonn un semestru întreg ca să studieze. A mai făcut calatorii mai scurte în Anglia, Portugalia, Paris, în zona Rinului și în Elveția. În 1862 preia comanda diviziei XIV din Düsseldorf, unde s-a întors ca guvernator al provinciilor renane și al Wesfaliei, după ce a primit a fi ministru președinte al Prusiei de la 1859 la 1862 la rugămintea prietenului său prințul regent Wilhelm. Carol nu se simțea bine in atmosfera reacționară a societății berlineze. Anii aceștia care au părut a fi pustii și grei au avut o mare însemnătate pentru viața sa de mai apoi. A legat relații intime cu familia regală a Prusiei, totuși nu a avut niciodata legături de prietenie cu Bismark, conducătorul politic al Prusiei (cancelarul i-a purtat chiar dușmănie principelui pentru ca pe vremea războiului franco – prusac acesta a simpatizat cu Franța). Prin 1863 se părea că viitorul său se va decide înspre Franța, Napoleon poftindu-l sa stea la el și era cât pe ce să-i aranjeze o căsătorie cu o rudă, dar pentru ca regele Wilhelm nu și-a dat acordul, aceasta nu s-a mai realizat. În timpul războiului in 1864 a fost ofițer de ordonanța al prințului de coroană ceea ce i-a permis să urmărească și să participe direct la toate evenimentele conflagrației. De la 8 februarie până la 15 mai a stat în Schleswig-Holstein, a făcut cu statul major toate drumurile și a participat la lupte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu